Anamaria este a opta binecuvântare în familia noastră. Nu m-am gândit niciodată că voi fi mamă pentru opt copilași, dar Dumnezeu are planurile Lui și El a lucrat în viața mea așa încât să le îndeplinească.
Sarcina e evoluat fără complicații, o sarcină ușoară, eu plină de energie și tot timpul în mișcare, spre mirarea doctoriței mele. Trebuia să nasc miercuri, 6 iunie 2018, așa cum stabilisem cu dânsa la ultimul control. Dacă până atunci nu se întâmpla nimic, la ora 9 trebuia să merg în spital la Rudolfstiftung, la control. Am ajuns, mi-au făcut CT, mi-au luat tensiunea, care era foarte mare. I-am spus moașei că de vină sunt emoțiile, că abia aștept să-mi țin bebelușul în brațe, dar ea mi-a spus că nu, tensiunea nu crește la 168/102 din cauza emoțiilor. M-au oprit în spital, mi-au dat ceva de tensiune, iar aceasta a scăzut. Mi-au zis a doua zi să merg acasă că nu o să nasc încă, mai ales că șase dintre copii sunt născuți după termen. Am avut contracții, am fost de mai multe ori la control, dar nimic până sâmbătă, 09.06.2018, ora 2:04, când cu ajutorul Domnului s-a născut pe cale naturală fetița noastră.
FETIȚA NOASTRĂ ARE PROBLEME
Anamaria a plâns, apoi a început să respire greu, din ce în ce mai greu. Respirația se auzea ca un geamăt, se vedea că are probleme. Au chemat de urgență neonatologul, au luat-o și au spus că vom fi informați despre starea ei mai târziu. Am început să plâng. Simțeam că ceva nu este în regulă cu ea. Așteptând, am început să mă rog cu soțul meu, ca doi părinți pentru copilul lor, înaintea Celui Preaînalt. În timpul rugăciunii, Dumnezeu mi-a arătat mâna Lui peste Anamaria, care o proteja de niște duhuri sub formă de fumuri negre care căutau, cu o iuțeală aproape violentă, să între în pătuțul ei. Am plâns și mai tare și m-am îngrozit de forța cu care se luptau duhurile să o atingă. Costi, soțul meu, încerca să mă liniștească: “Mâna Domnului este peste ea”. El avea o pace pe care mi-o doream și eu, m-a ajutat și încurajat mult în această perioadă de încercare. A fost lângă mine tot timpul, am plâns împreună, am suferit împreună, ne-am bucurat de vindecarea ei împreună. Convingerea lui că totul va fi bine și că “Domnul nu ne-a dat-o ca să o ia înapoi” îmi dădea putere.
Peste 2 ore a venit medicul neonatolog și l-a dus pe Costi la fetiță. S-a întors după scurt timp și ne-a spus că a reușit să o stabilizeze dar o mai ține la terapie intensivă. Pe mine m-au dus din sala de nașteri în salon, iar pe Costi l-am rugat să meargă acasă să se odihnească. Trebuia să se îngrijească și de ceilalți copii, care erau acasă cu bunicile.
M-am trezit dimineața cu gândul să merg să-mi văd fetița. În timp ce mă pregăteam a venit aceeași doctoriță, spunându-mi că starea ei s-a agravat, că ei sunt depășiți de situație și o vor muta la Donauspital. M-a dus la terapie intensivă, unde se făceau pregătiri pentru transfer, și unde venise un transport cu “un incubator special care să îndeplinească nevoile pacientului”. Am fost și eu transferată. Pe Anamaria, care era la terapie intensivă, o puteam vizita în fiecare zi de la ora 11 până la 19. Tot ce știam despre ea era că ajunsese și drumul a durat 15 minute.
La ora 11 am mers cu soțul la terapie intensivă, dar înainte să o vedem, a venit un medic primar (Oberarzt) și ne-a spus: “Dragă familie Nicolae, fetița dumneavoastră este foarte bolnavă, noi am făcut tot ce se poate face omenește pentru ea.” Apoi ne-a explicat că au intubat-o, au băgat-o în comă indusă și îi administrează antibiotice. Trebuie să așteptăm, dar ei nu ne garantează nimic.
Ceea ce s-a întâmplat cu Anamaria, este un fenomen care se numește “sindromul aspirație de meconiu“ și apare la 2% din nașteri. Eliminarea meconiului în lichidul amniotic este de obicei rezultatul unei hipoxii și/sau suferințe fetale ”in utero”, în cazul meu tensiunea arterială mare. Adică plămânii ei erau plini cu meconiu și nu funcționau fără ventilare mecanică. Exista risc mare de infecție, iar antibioticul administrat urma să o ajute până când aveau să sosească rezultatele de la antibiogramă, după aproximativ 24 de ore.
CE FACI, CA MAMĂ?
Ce poți face tu, ca mamă sau ca tată? Nu ai nicio putere. Nici să plângi nu mai ai putere. Însă știm că El poate. Am început să ne rugăm și mai tare pentru ea, cu toată familia, cu toți prietenii și cu toată biserica. Mi-am adus aminte de cuvintele din Geneza 28:15: „Iată, Eu sunt cu tine; te voi păzi pretutindeni pe unde vei merge”. Plecam de la terapie intensivă încurajată, știind că Domnul este cu ea, și că o va păzi. Fetița noastră era în suferință, noi sufeream pentru ea, dar nu L-am întrebat niciodată pe Domnul: “Doamne, de ce?”. Nu pentru că aș fi tare în credință, ci pentru că nu îndrăzneam. Anamaria era darul Lui, era creată de El și era primită din mâna Lui. „Din El, prin El și pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin.” (Romani 11:36). Ceea ce am avut curajul să întreb a fost:
“Doamne, ce vrei să mă înveți, ce lecție vrei să învăț?” Știu că înainte nu-L implicam pe El în toate. Totdeauna mă raportam la Eu: eu fac, eu mă duc, eu… și asta era greșit. Am învățat cum este corect: dacă Domnul mă ajută, am să fac, dacă Domnul mă ajută, am să mă duc, dacă Domnul îmi îngăduie. El este Stăpân peste toate. „Recunoaște-L în toate căile tale, și El îți va netezi cărările.”(Prov. 3:6)
ÎNCERCĂRILE SUNT LECȚII
Am învățat să-I fiu mai recunoscătoare și să-I mulțumesc nu numai pentru binecuvântările din viața mea, care nu sunt deloc puține, ci și pentru încercări. El vrea să ne facă desăvârșiți, pentru că doar cei desăvârșiți vor vedea Împărăția Lui! „Frații mei, când treceți prin felurite încercări, să le priviți cu toată bucuria, fiindcă știți că încercarea credinței voastre aduce răbdare. Dar răbdarea trebuie să-și facă desăvârșit lucrarea, ca să fiți desăvârșiți, întregi și să nu vă lipsească nimic.” (Iacov 1:2-4). Încercările pe care le avem, nu sunt pedepse sau consecințe ale păcatelor noastre dinainte de a ne dedica viața Lui. Pentru ele s-a plătit prin jertfa de pe cruce. Încercările sunt lecții pe care Dumnezeu le îngăduie ca noi să ne aducem aminte și să înțelegem că fără El suntem nimic, cum spune un poet creștin: “De n-ai fi Tu de partea noastră / Am fi ca praful luat de vânt, / Am fi o carne fără viață / Rătăcitoare pe pământ.”
VEȘTI ÎMBUCURĂTOARE
După două zile, în care nimeni nu ne-a spus nimic, decât că starea este neschimbată, același doctor ne-a spus că are o veste îmbucurătoare și ne-a anunțat că antibioticul dă rezultate. Am slăvit pe Dumnezeu și, timp de 3 săptămâni cât a mai stat în spital, în fiecare zi primeam câte o veste bună: infecția începuse să scadă, ecografia la inimioară ieșise bine, procentajul de ventilație mecanică scădea (plămânii începeau să funcționeze), îi scoteau câte o perfuzie, ecografia craniană ieșise bine, nefiind leziuni cerebrale (până și medicul de familie credea că va rămâne cu handicap). Pe lângă faptul că își recăpăta sănătatea puțin câte puțin în fiecare zi, cel mai minunat lucru a fost când un medic din echipă ne-a spus că nu va rămâne cu sechele și că din punct de vedere neurologic nu a fost afectată! Domnul Și-a făcut lucrarea și a făcut-o desăvârșit. Slăvit să-I fie numele! După o săptămână, pe mine m-au externat. Continuam să merg la ea în fiecare zi, slăveam pe Dumnezeu și ne bucuram pentru fiecare veste bună!
După trei săptămâni m-au internat și pe mine din nou. Am mai stat trei zile cu Anamaria, care reușea acum să se hrănească singură, până atunci fiind hrănită prin sondă, direct în stomac.
SĂRBĂTOARE ÎN FAMILIE
Marți, 03.07.2018, după 25 de zile am ieșit din spital. A fost sărbătoare când am ajuns acasă, unde frații și surorile ei o așteptau și au văzut-o, de data asta fără tuburi, fire și tot felul de aparate. În primul an de viață am mers la fiecare trei luni la control, unde era observată și i se analizau reflexele, pentru a se vedea evoluția ei. De fiecare dată a fost declarată “copil dezvoltat normal conform vârstei”. Noi Îl slăvim și Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru ea în fiecare zi. În momentul de față are un an și opt luni și ne bucurăm de prezența ei în familia noastră. Este mezina familiei și toți o răsfață. Fiecare medic care a consultat-o până acum, inclusiv pediatrul ei a recunoscut că este o minune. Până și o doctoriță din București care a consultat-o (a făcut o enterocolită când am fost anul trecut în țară) a spus că “o iubește Doamne-Doamne pentru ca nu are probleme neurologice”.
TREBUIE SĂ MĂRTURISESC!
De ce am scris aceste lucruri? Pentru că trebuie să-L mărturisesc pe Dumnezeu. Pentru a-i încuraja pe părinții care sunt în încercări. Medicii sunt oameni și sunt limitați, iar înțelepciunea o au tot de la Domnul. În El să ne încredem. Da, mă încred! Și acum, când a dat biruință cauzei noastre, m-am încrezut și când într-un an am pierdut 3 sarcini, toate oprite din evoluție. Dacă la noi Dumnezeu a hotărât vindecare în dreptul fetiței noastre, este nu pentru că suntem noi mai buni ca alți părinți, ci pentru că El are planurile Lui. Planurile Lui sunt desăvârșite și ceea ce El a creat este desăvârșit. Chiar dacă ochii noștri de carne văd altfel, în ochii Domnului fiecare dintre noi este prețios, ne iubește pe fiecare și vom primi mântuirea cu o singură condiție: să credem în jertfa Domnului Isus. Fiul Lui a murit pentru oricine:
„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” (Ioan 3:16)
Fiți binecuvântați!
Violeta Nicolae
