Familie, Tineret, Toate

Izvoarele întelepciunii de sus

Imagine Lasă un comentariu

S-a spus adeseori că din punct de vedere informațional omul se naște precum o coală albă de hârtie care urmează a fi scrisă pe parcursul vieții. Totuși, simpla observație a modului în care copiii se dezvoltă infirmă această accepțiune.

DE UNDE VINE ÎNȚELEPCIUNEA UNUI COPIL?
Bebelușul este determinat de foame să scâncească, să plângă, să semnaleze nevoia. Dar nimeni nu-l învață tehnici de alăptare. Ele vin ca un dar încă de la naștere. Apoi, încă înainte să înceapă să vorbească, apucă obiecte, le duce la gură, le pipăie, pentru că așa învață despre forma și extensia lucrurilor. Tot înainte de a rosti primul cuvânt înțelege că un anumit gest poate însemna „nu” iar un altul „da”. Nimeni nu-l învață să gândească conform unor legi ale rațiunii, ci pur și simplu se naște cu o minte care funcționează rațional.
Mai târziu, când începe să vorbească, comunică într-un limbaj învățat de la părinți sau cei apropiați, dar nimeni nu-l învață diferența dintre lucrurile concrete, cum ar fi, masă, lingură, cuțit, jucărie și lucrurile abstracte, cum ar fi, numerele, cuvintele de legătură din propoziție, atitudinile, sentimentele, și altele. Învață, de asemenea, să distingă lucrurile în spațiu și timp. Toate acestea sunt aspecte pe care le învață, dar fără ansamblul informațional pe care Creatorul îl pune în om încă de la naștere, nu ar fi posibilă creșterea în cunoaștere.
NE-AM NĂSCUT PRIN SIMȚURI, RAȚIUNE ȘI EXPERIENȚĂ
Așadar, învățăm să cunoaștem realitatea în care ne-am născut prin simțuri, rațiune și experiență. Realitatea în care intrăm ne spune că există dragoste și că trebuie să iubim, dar în același timp vedem în noi tendințe egoiste. Ele apar încă din fragedă copilărie. Întâlnim oameni care ne fac rău, iar înclinația imediată este să întoarcem înapoi cu rău. Știm că zicala „cui pe cui se scoate” nu funcționează în relațiile interumane, dar nu știm și nici nu putem să acționăm altfel. De asemenea, vedem în noi tendințe de a-i domina pe alții și, de îndată ce ni se oferă putere, încercăm să ne protejăm poziția, uneori chiar prin mijloace greșite. Chiar înainte de zorii adolescenții conștientizăm că există o lege morală și dobândim cunoaștere despre bine și rău. Dar în tandem cu aceasta ne dăm seama că nu știm și nu putem împlini cerințele acestei legi morale. Observăm în noi un simț al dreptății și credem că cel bun merită să fie răsplătit iar cel rău trebuie pedepsit. Câtă frustrare și câtă dezamăgire cunoaște inima când nu există echitate! Dar noi înșine parcurgem momente când nu suntem recunoscători celor ce ne fac bine, devenim subiectivi în împărțirea dreptății și, mai mult, dacă suntem vrednici de pedeapsă, oferta iertării pare ideală. Dar nu știm și nu putem ierta oricând și pe oricine și, mai ales, nu putem restaura propriul trecut. Nu la mult timp după ce venim în lumea aceasta, realizăm că oamenii mor și,
prin analogie, concluzionăm că și noi
vom muri. Însă, în același timp vedem
în noi o sete de a trăi pentru totdeauna,
care este cel puțin la fel de puternică
precum sunt setea și foamea trupului.
Astfel, intrăm într-o realitate pe care
începem să o cunoaștem, realizăm că
nu e cum trebuie și știm că ar trebui
schimbată. În final, recunoaștem sau nu,
adevărul este că nu știm și nu putem să
schimbăm universul în care viețuim.
OAMENI AI ÎNȚELEPCIUNII
Avem puține descrieri în Noul
Testament despre Ioan Botezătorul.
Printre altele, ni se spune despre
alimentația și îmbrăcămintea lui. Acestea
erau oarecum ieșite din comun,
dar nu foarte neobișnuite. De-a lungul
istoriei mulți oameni au fost percepuți
ca fiind ciudați de către ceilalți. Ceea
ce i-a conferit unicitate a fost rolul lui
specific de a pregăti calea Domnului. El
a știut că „cel ce este de pe pământ este
pământesc și vorbește ca de pe pământ”
și că „El (Domnul Isus) mărturisește ce
a văzut și a auzit” (Ioan 3:31,32).
Evanghelistul Ioan își începe cartea
afirmând că Domnul Hristos, Cuvântul
Veșnic, Dumnezeu Însuși, S-a întrupat
și a locuit printre noi. Cu alte cuvinte,
realitatea de sus a venit să viețuiască
printre noi. Datorită Lui știm că
vrăjmașii trebuie iubiți nu pentru ceea
ce sunt, ci pentru ceea ce este Dumnezeul
lor (Matei 5:38-48). El a venit
să ne spună că orice tip de conducere
(familială, bisericească, politică ș.a.)
trebuie exercitată în spirit de smerenie
și de slujire (Matei 20:25-28). De asemenea,
a proclamat o împărăție a milei
și dreptății, oferind iertare și răsplătire
celui ce Îi acceptă harul, iar condamnare
și pedeapsă celui ce Îi respinge îndurarea
(Matei 25:31-46). A pretins că El
Însuși este viața și că îi va învia pentru
viață veșnică pe cei care Îl vor fi ascultat,
iar pentru separare veșnică pe cei care Îl
vor fi respins (Ioan 5:25-30).
URMĂRIȚI ÎNȚELEPCIUNEA DE
SUS!
Prin urmare, Logosul divin,
Înțelepciunea de sus, S-a întrupat ca să
ne arate cum să trăim și ne-a descoperit
lucrurile cerești. Dar nu ne este suficient
să știm ce ne-a poruncit să facem. E
nevoie să știm cum să aplicăm și să fim
în stare să punem în practică acum, în
viața pe care o trăim zi de zi. Pentru aceasta
El a promis că la scurt timp după
înălțarea Sa Îl va trimite pe Duhul Sfânt.
Astfel Duhul Adevărului a fost revărsat
ca să ne ajute să interpretăm și să
aplicăm cuvintele Mântuitorului aici și
acum (Ioan 16:13). În consecință, gândul
lui Dumnezeu, Dumnezeu Însuși,
a venit să-Și facă templu în noi (Ioan
14:23,24 și 1 Cor. 6:19). El a evidențiat
că, dacă noi care suntem răi, știm să
dăm daruri bune copiilor noștri, cu atât
mai mult Tatăl nostru Cel ceresc ne va
da pe Duhul Sfânt (Luca 11:13).
Biblia este singura carte din
istoria omenirii care, spre deosebire de
celelalte cărți de căpătâi ale religiilor
lumii, ne revelează o înțelepciune de sus.
Celelalte sunt doar produsul rațiunii și
al experienței umane. De aceea, dacă
vrem să ajungem sus, să urmărim
înțelepciunea care vine de sus.

Romică Ciocan

Familie, Tineret, Toate

Rânduri despre ace

Imagine Lasă un comentariu

„Acul, o sculă genială, cinci ace la doi bani!” Aceasta era strigătura unor negustori de prin satul părinților mei, al celor ce vindeau diverse. Se spune că diavolul are un ac mare, o pătură și o tobă. Îți pune pătura pe cap, îți bagă acul în coaste și îți șoptește la ureche: „Fă asta și asta, că nu te vede nimeni” Apoi după ce ai făcut ce a zis el, dă pătura la o parte, bate toba și strigă în gură mare pe străzi la toți ce ai făcut tu în ascuns.

Despre ace vreau să vă vorbesc, dragilor, dar nu ale Celui Rău, nici măcar despre acele negustorului din rândurile de mai sus, ci despre cu totul alte „ace”, cele din proverbul popular: „Am eu ac de cojocul lui!”
„Nu îmi este frică de cei ce poartă ace, ci de cei ce le folosesc în mod inadecvat”, spusei eu o vorbă înțeleaptă, trăită pe propria-mi piele. Voi detaila puțin în rândurile de mai jos.

„AM EU AC DE COJOCUL LUI!”

Nu știu cine a inventat acul de cusut, cu gămălie, de injecție sau de siguranță. În toate formele lui, semirotund sau drept, rotund sau ascuțit la vârf, găurit sau nu, cu urechi sau fără, plin sau gol pe interior, acul are rolul lui și diverse întrebuințări.

ÎNTREBUINȚĂRILE ACULUI

ACUL UNUI DOCTOR COASE, VINDECĂ SAU OMOARĂ.
ACUL UNUI CROITOR ÎMBRACĂ SAU DEZBRACĂ.
ACUL UNUI CIZMAR ÎNCALȚĂ, DAR PENTRU ASTA FOLOSEȘTE UNEORI ȘI CUIE.
ACUL UNEI ALBINE ÎNȚEAPĂ, DEȘI EA POATE FACE ȘI MIERE, DAR MĂ POATE VINDECA DE REUMATISM PRIN ÎNȚEPĂTURA EI, CA EA SĂ MOARĂ PUȚIN MAI TÂRZIU.
ACUL UNUI SCORPION POATE UCIDE APROAPE INSTANTANEU, DEȘI FOLOSIT ÎNȚELEPT POATE VINDECA BOLI INCURABILE.
ACUL UNUI ARICI NE SPERIE, DAR PENTRU EL E AUTOPROTECȚIE.

Și tu omule ai ace? Știai asta? Ce faci
tu cu acele tale? Acul unui prieten te
poate omorî încet și sigur, dar al celor
dragi, repede și cu mari dureri. Iar
dacă totuși ai neșansa să nu mori, vei
rămâne cu ceva sechele, pentru zilele
rămase de trăit. Dumnezeu totuși
vindecă, dar sufletul îți rămâne cu
cicatrici.
ACȚIUNEA ACULUI
Limba ta poate fi un ac ce
înțeapă, iar cuvintele tale fie un medicament
sau o otravă. Poți crea viață în
alții, poți vindeca sau ucide cu vorba.
Poți coase sau descoase. Poți încălța
cu încurajare sau descălța oamenii,
lăsându-i în picioarele goale și fără
dorința de viață. Poți înțepa, rănind
fără să vrei. Asta fie din autoprotecție,
sau cu voia, din răutate, invidie sau
prostie, dar totul ține de maturitatea
celui ce folosește acul. Vorba unuia:
„oricine poate să coase, dar numai
din mâinile unora iese artă”. Este
chiar artă să ridici cu vorba omul
doborât de întristare.
Proverbele lui Solomon
15:1-2 ne învață: „un răspuns blând
potolește mânia, dar o vorbă aspră
ațâță mânia. Limba înțelepților dă
știință plăcută, dar gura nesocotiților
împroașcă nebunie”, sau altfel spus:
cu limba ta poți ucide un om înalt de
1,80 m, dar tot cu ea poți crea viață.
ACUL CA MEDICAMENT
Folosirea bună a unui ac
ține de bunătate, înțelepciune și
inteligență. Așa că, ai grijă cum îți
folosești acele. Rănile tale nu îți scuză
faptele, nici scopul mijloacele. Fii acul
ce lasă medicament, nu otravă!
Nu uita! Un ac nu e un obiect
de folosit pentru a flirta cu el pe pielea
altora, sau altfel spus; dacă ai ace,
în ce scopuri le folosești? Coși cojoace
direct pe pielea altuia? De meditat
la Epistola lui Iacov cap. 3: 2-18.

Beniamin Vlăduț

Toate

Nevoia de pregatire teologica a slujitorilor in biserica locala

Imagine Lasă un comentariu

Biserica Penticostală Betania din Krems a luat ființă în luna septembrie a anului 1992, având pe atunci aproximativ 20 de membri majori și circa 15 copii. Astăzi, după 28 de ani, prin harul lui Dumnezeu, biserica are un număr de 240 de membri majori și aproape tot atâția copii, împreună cu adolescenți și tineri de la 1 la 18 ani. Am ales să scriu câteva rânduri despre această biserică nu tocmai întâmplător, ci datorită faptului că slujesc în ea chiar de la înființare. În ordine cronologică, biserica Betania din Krems este a zecea biserică înființată în Austria, prima fiind biserica Elim Viena, înființată în anul 1984. Totalul de biserici penticostale românești în Austria este de 38 și funcționăm sub denumirea de Pfingstkirche Gemeinde Gottes in Österreich, având sediul central în Viena la următoarea adresă: 1220, Wien, Maculandgasse 9. Numărul total al membrilor din organizație este de circa 16 000, împreună cu aparținători și, în curând, sperăm să primim aprobarea cultică de la autoritățile austriece.
Revenind la biserica Betania Krems, am identificat o deficiență de conducere majoră, numită nevoia de pregătire a slujitorilor, având drept consecințe apariția ereziilor de tot felul, dezbinarea și slăbirea bisericii și pierderea mărturiei pentru întoarcerea la Hristos a celor nemântuiți.

IDENTITATEA BISERICII
Biserica Betania Krems, la fel ca majoritatea bisericilor locale din Austria are în componență membri din toate zonele geografice ale României: Moldova, Ardeal, Banat, Oltenia, Muntenia, Dobrogea etc., și fiecare ar vrea să fie așa cum a fost în biserica de unde a venit. Apoi, tinerii și copiii din biserică care s-au născut aici au și ei, o problemă destul de mare: pentru ei limba română este a doua limbă. Cel mai bine comunică în limba germană și foarte multe cuvinte de la slujbele noastre din biserică sunt de neînțeles pentru ei. Pentru noi, părinții, situația este chiar
a slujitorilor consacrați în biserica locală
invers: dintre cele două limbi, înțelegem mai bine limba în care ne-am născut, adică limba română. Încă un impediment pentru copiii noștri este cultura. Ei trăiesc în familie și la biserică în cultura românească, iar la școală și în societate, în cultura austriacă. Biserica noastră are în conducerea ei patru frați ordinați: doi diaconi, un prezbiter și un pastor. Unul dintre diaconi este din zona Banatului, celălalt din zona Sucevei, prezbiterul este din Satu-Mare, iar pastorul de la Bistrița. Cu tot efortul depus pentru o uniformizare doctrinară, încă este loc de mai bine.

Ce putem spune despre ceilalți slujitori, care nu sunt ordinați? În timpul slujirii lor, fiecare lasă să se vadă, mai mult sau mai puțin, amprenta zonei de unde vine, căutând să convingă auditoriul că „a lui credință este mai bună decât a celorlalți, deci, credința cea adevărată s-a născut în satul, orașul sau zona de unde vine dumnealui.”
NEVOIA DE SLUJITORI
Ca pastor, am reușit într-o oarecare măsură să aduc echipa eclezială și cea laică la un numitor comun, dar nu în totalitate. Îmi doresc mult o omogenizare și o uniformizare la nivel de slujitori „în voia lui Dumnezeu”, iar aceasta se poate face doar printr-o pregătire teologică corectă a tuturor slujitorilor. Prin harul lui Dumnezeu, împreună cu unul dintre frații diaconi ai bisericii Betania, Krems, ne-am înscris și urmăm cursuri teologice la Institutul Teologic Penticostal (ITP) București și încurajăm și pe alții să ne urmeze exemplul, în special pe tinerii în care vedem chemarea Domnului pentru slujire. Deci, eu văd o nevoie mare de pregătire teologică a tuturor slujitorilor care vestesc Evanghelia, atât în adunare, cât și în afara ei.
EXEMPLE BIBLICE DE PREGĂTIRE
Avem un exemplu biblic în persoana Domnului Isus care Și-a pregătit și echipat ucenicii înainte de a-i trimite în lucrare, la început pe cei doisprezece timp de trei ani și jumătate, apoi pe cei șaptezeci.
Mai târziu, Acuila și Priscila se ocupă de Apolo „care avea un duh înfocat învățându-l mai cu de-amănuntul Calea lui Dumnezeu.” (Fapte 18:24-26).
De asemenea, apostolul Pavel îl roagă pe Timotei să-i aducă „mantaua și cărțile, mai ales pe cele din piele” (2 Tim. 4:13) și să rămână în Efes „…ca să poruncească unora să nu învețe altă învățătură, și să nu se țină de basme și de înșirări de neamuri fără sfârșit, care dau naștere mai mult la certuri de vorbe, decât fac să înainteze lucrul lui Dumnezeu prin credință.” (1 Tim. 1:3b-4). Pavel a fost un bun teolog, care a primit Evanghelia direct de la Hristos, prin descoperire dumnezeiască (Gal. 1:11-12; Efes. 3:3). Fără a neglija Scripturile, a mers la Ierusalim și a comparat Evanghelia primită de el cu a celorlalți apostoli care au umblat cu Isus (Gal. 2:1-2) constatând că este la fel, deoarece aveau aceeași sursă comună: Isus Hristos, dătătorul ei.
Pavel și-a format ucenici, pe Timotei și pe Tit, care la rândul lor au format și ordinat și ei slujitori în bisericile locale, selectând nu pe oricine, ci persoane din categoria „oamenilor de încredere, care sunt în stare să învețe și ei pe alții” (2 Tim. 2:2), la început diaconi, apoi prezbiteri (1 Tim. 3:1-13; Tit 1:4-9). Pavel a investit mult în pregătirea slujitorilor și când era în libertate, dar și când era în detenție la închisoarea din Roma, pentru a combate ereziile nimicitoare și pentru păstrarea învățăturilor sănătoase în fiecare biserică. El l-a învățat pe Timotei astfel: „Dreptarul învățăturilor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, ține-l cu credința și dragostea care este în Hristos Isus. Lucrul acela bun care ți s-a încredințat, păzește-l prin Duhul Sfânt, care locuiește în noi.” (2 Tim. 1:13-14).
De asemenea, pe Tit l-a învățat „să vorbească lucruri care se potrivesc cu învățătura sănătoasă, atât în dreptul bătrânilor, a femeilor mai în vârstă, a femeilor mai tinere, a tinerilor, a robilor, și în final l-a sfătuit ca el însuși să fie o pildă de fapte bune, în toate privințele.” (Tit 2:1-10).
ISTORIA EREZIILOR
Cu toate aceste eforturi pentru pregătirea slujitorilor, cu regret trebuie să recunosc că, pe fondul unei lipse de veghere, au pătruns în biserică „erezii și învățături nimicitoare, care au fost strecurate pe furiș.” (2 Petru 2:1) Câteva nume de eretici care au adus învățături străine de voia lui Dumnezeu în biserica primară: Imeneu și Filet, (2 Tim. 2:17-18), Alexandru căldărarul (2 Tim. 4:14-15), Diotref (3 Ioan 9-10) și Nicolae care a adus o învățătură care-i poartă numele „învățătura nicolaiților” (Apoc. 2:6;15).
Astăzi, după două mii de ani, slujitorii din bisericile contemporane, asemenea lui Pavel, Timotei și Tit odinioară, se luptă să țină „dreptarul învățăturilor sănătoase”, dar ereziile bat la ușa bisericii, îmbrăcând diferite forme foarte subtile.
Cea mai răspândită formă de erezie vine sub masca „dragostei de frați și a iubirii de oameni”, propovăduind o libertate fără granițe, astfel că pentru acești „apostoli așa de minunați” (2 Cor. 12:11b) și „învățători nespus de aleși” (2 Cor. 11:5) totul este permis. Ei transformă harul lui Dumnezeu într-o pricină de a trăi pentru firea pământească, cu toate că la început nu a fost așa. Pavel îi mustră aspru pe frații din Galatia: „O, Galateni nechibzuiți […] Sunteți așa de nechibzuiți? După ce ați început prin Duhul vreți acum să sfârșiți prin firea pământească?” (Gal. 3:1,3).
Chiar unii din cei ce slujesc la amvoanele bisericilor propovăduiesc o evanghelie a toleranței, acceptând păcatul în biserică, interpretând greșit versetul acela care spune că „acolo unde s-a înmulțit păcatul, s-a înmulțit și harul” (Rom. 5:20), dând dezlegări spre fărădelege și lărgind calea pocăinței. Astfel, această plagă se perpetuează foarte repede, aproape pe neobservate și poate afecta întreaga comunitate. La un moment dat nu mai poți ști dacă biserica este lumească, sau lumea este bisericească, linia de demarcație aproape că nu se mai vede, sau chiar nu se mai vede deloc. De exemplu, la anumite servicii religioase, mai ales cu ocazia nunților, unii invitați din afara bisericii refuză să participe deoarece „nu pot ține pasul” cu moda, opulența și extravaganța în îmbrăcăminte, fastul și ornamentația locașului de cult cu ocazia acestor slujbe religioase.
Uneori, nunțile nici nu se mai fac în biserică, ci la restaurant, în parcuri, sau pe marginea unui lac. Nu vreau să dau idei nimănui, dar observ ca o consecință a lipsei de pregătire teologică a liderilor este că încet, încet, pe ici pe colo, calea pocăinței se tot lărgește, iar locașurile de cult sunt desacralizate. Parcă concurează unii cu alții. Este ceva de genul practicii Bisericii din Corint în secolul întâi la Cina Domnului, când fiecare voia să-și expună ceea ce are și să îi facă de rușine pe cei ce nu aveau, demonstrând egoism, mândrie „disprețuind biserica lui Dumnezeu.” (1 Cor. 11:22)
La polul opus sunt „legaliștii”, care prin învățăturile lor îngustează la maximum calea pocăinței, dând legi și porunci pe care Biblia nu le dă, făcând o povoară și un calvar pentru cei care vor să-L urmeze pe Hristos. Astfel, dispare din adunare bucuria și entuziasmul de pe fețele fraților și surorilor și apare o stare de apăsare, tristețe, împovărare și suspiciune, dând naștere la o nouă categorie de enoriași pe care biblia îi numește „farisei”. Aceștia totdeauna se vor uita „de sus” la frații lor, disprețuindu-i, și vor căuta să se scoată pe ei înșiși în evidență, vorbindu-i de rău pe ceilalți: „…Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, hrăpăreți, nedrepți, preacurvari, sau chiar ca vameșul acesta.” (Luca 18:11).
O altă categorie de erezii este formată din cei cărora le place să aibă întâietatea în biserică, pe care Biblia îi numește Diotrefi (3 Ioan 1:9). Ei iubesc amvonul mai mult decât pe Dumnezeu, pe frați și pe oameni, fie că au chemare din partea lui Dumnezeu, fie că nu. Ei consumă timpul prețios și vorbesc mult, fără conținut „vorbe goale și lumești” (2 Tim. 2:16), „ei vor să fie învățători ai Legii, și nu știu nici măcar ce spun, nici ce urmăresc”, „învață întotdeauna și nu ajung niciodată la cunoștința deplină a adevărului” (2 Tim. 3:7), „se țin de basme, înșirări de neamuri fără sfârșit, cari dau naștere mai mult la certuri de cuvinte, cum a fost Alexandru căldărarul care a făcut mult rău lui Pavel, iar acesta îl sfătuiește pe Timotei să se ferească de el. (2 Tim. 4:14-15). Categoria aceasta de slujitori a „alexandrinilor căldărari” nu face cinste lui Dumnezeu și nici Bisericii Lui. Ei „dau naștere mai mult la certuri de vorbe și dezbinări decât fac să înainteze lucrul lui Dumnezeu prin credință, așa fac și acum.” (1 Tim. 1:4), „au doar o formă de evlavie, dar tăgăduiesc puterea lui Dumnezeu.” (2 Tim. 3:5). Listele cu „slujitorii care se prefac în îngeri de lumină” (2 Cor. 11:14) ar putea continua, dar vom lăsa acum „adevărurile începătoare și vom trece la cele desăvârșite” (Evrei 6:1).
(va urma)

Viorel Boldor

Familie, Toate

CREȘTINUL ȘI LUCRURILE MATERIALE

Imagine Lasă un comentariu

Oare ce ne răspunde Biblia la întrebarea: Cum este privit creștinul de către Dumnezeu în raport cu lucrurile materiale? Pe acest pământ, Dumnezeu ne-a dăruit felurite binecuvântări, atât spirituale (mântuire, viață veșnică etc), cât și materiale (bani, posesiuni etc). „Al Domnului este pământul cu tot ce este pe el, lumea și cei ce o locuiesc!“ (Ps. 24: 1). În Luca 16:1 este scris despre un ispravnic necredincios, care a fost pus să gestioneze averea unui om bogat. La un moment dat, ispravnicul a fost pârât că risipește averea stăpânului său. Tatăl nostru ceresc ne-a făcut și pe noi administratori ai bogățiilor Lui. Oare noi ce facem cu ele? Le risipim și noi ca acest ispravnic sau le administrăm cu responsabilitate și frică de Domnul?
Dacă-L cinstim noi pe Dumnezeu cu averile noastre, El ne promite că ne va binecuvânta (Prov. 3:9-10). Dacă vom folosi resursele primite cu înțelepciune și dacă dăruim și altora din ele, Biblia ne spune că adunăm în cer comori care nu vor pieri (Matei 6:19-20).
Este esențial să conștientizăm că modul în care administrăm bunurile primite de la Dumnezeu se întoarce în folosul sau împotriva noastră, atât aici pe pământ cât și în veșnicie („…pentru ca fiecare să-și primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut…“ (2 Cor. 5:10).
Dorim noi ca la sfârșitul vieții să fim numiți ispravnic credincioși? Doamne fă-ne niște ispravnici înțelepți, care să folosim binecuvântările primite pentru scopurile Tale! Ajută-ne să administrăm cu înțelepciune și cu multă responsabilitate tot ce ne-ai dăruit!

Ovidiu Vlad

Poezii

VĂ DORESC

Lasă un comentariu

VĂ DORESC
Vă doresc, frați de credință,
Și surori de har divin,
Apă proaspătă din stâncă,
Apă ca la Refidim.

Din câmpiile Efratei
Bunul Tată să vă dea
Pâinea îngerilor caldă,
Să nu mergeți fără ea.

Zidurile dușmănoase
Cadă ca la Ierihon;
Să vă sprijinească Domnul
Ca în valea Aialon.

La popasul înserării
Când ajungeți ca drumeți,
Mângâieri și pace dulce
Ca-n Betania s-aveți.

Iar în nopțile de veghe
S-auziți pe Domnul sfânt
Din Horeb cum vă vorbește
Într-un susur lin și blând.

Și când plângeți într-un Patmos,
Sau Betezdă, sau Elim,
Să vă lumineze slava
Noului Ierusalim.

Valentin Popovici

Familie, Toate

Nebunia Întelepciunii

Lasă un comentariu

La ce ne referim când vorbim despre înțelepciune? O întrebare la care e surprinzător de greu de răspuns. Un lucru e clar: înțelepciunea și inteligența sunt două lucruri diferite. Inteligența e capacitatea de a percepe, a deduce și a reține informații. Înțelepciunea pe de altă parte poate fi definită ca aplicarea practică a cunoștințelor și a experienței înspre bine. Mă voi folosi aici de o analogie pentru a zugrăvi mai clar această distincție. Imaginați-vă un autoturism. Dacă inteligența este reprezentată prin puterea motorului, înțelepciunea este a cunoaște drumul spre casă. Motorului până la urma urmei îi este indiferent în ce direcție merge mașina, iar spre casă se
poate merge indiferent de mijlocul de locomoție.
A-ți folosi capacitățile intelectuale înspre rău se cheamă viclenie. Iacov 3,15 o mai numește și înțelepciune drăcească. Adevărata înțelepciune, „înțelepciunea care vine de sus este întâi curată, apoi pașnică, blândă, ușor de înduplecat, plină de îndurare și de roade bune, fără părtinire, nefățarnică” (Iacov 3,17). Alte moduri de a eșua în a lucra cu înțelepciune poartă alte nume. Bunăoară a nu judeca deloc, ci a lua decizii grăbite sau la întâmplare se numește nechibzuință. A socoti, dar a socoti greșit și a ajunge la concluzia greșită este însă nebunie.

SOLOMON
Nu putem vorbi despre înțelepciune fără a vorbi despre cel mai înțelept om: împăratul
Solomon. Acesta a cerut de la Dumnezeu înțelepciune și aceasta i-a fost dată. Trei din cărțile Bibliei (și câțiva psalmi) au fost scrise de el. În toate acestea suntem îndemnați să căutăm și noi înțelepciunea cu tot dinadinsul: „Iată începutul înțelepciunii: dobândește înțelepciunea și, cu tot ce ai, dobândește priceperea.” (Prov. 4,7). Înțelepciunea este un dar divin și trebuie cerută de la Dumnezeu prin rugăciune. Ea este mai de preț decât aurul și îi dă viața celui ce o are.
Cu toate că a dat dovadă de mare înțelepciune în ceea ce-i privește pe alții, Solomon a luat niște decizii catastrofale în ce l-a privit pe el însuși, și aceasta pentru că i-a lipsit înfrânarea. Este vorba aici desigur despre mulțimea de bogății, de arme și de concubine pe care le-a acumulat.

ȘAPTE VIRTUȚI
Teologii creștini din primele veacuri au identificat șapte virtuți pe care trebuie să le aibă credinciosul. Primele patru se numesc virtuțile cardinale: înțelepciunea, curajul, înfrânarea și dreptatea. Acestea apar și în cartea apocrifă Înțelepciunea lui Solomon: „căci ea [înțelepciunea] ne și învață înfrânarea, chibzuința, dreptatea, bărbăția, și tot ceea ce-n viață mai bun e pentru oameni, pentru folosul lor.” (8,7). Celelalte trei se numesc virtuțile teologice: credința, nădejdea și dragostea. Pe acestea le găsim în prima epistolă a Apostolului Pavel către Corinteni (13,13). Dintre acestea înțelepciunea este uneori considerată „mama tuturor virtuților”, pentru că de multe ori celelalte virtuți pot intra în conflict dacă nu e înțelepciunea care să le strunească. De pildă dragostea aplicată în mod greșit poate deveni nedreptate, și invers. De asemenea cu înfrânarea și curajul. De aceea e nevoie de înțelepciune pentru a ști unde și când trebuie exercitată fiecare virtute în parte.
Pentru a lua o decizie chibzuită trebuie mai întâi să mă informez. Ce spune Cuvântul lui Dumnezeu cu privire la problema în discuție? Dacă Sfintele Scripturi interzic acel lucru nu mai trebuie cântărit mai departe și căutate justificări de ce Cartea Sfântă nu are dreptate și ar trebuie totuși să fac ce vreau eu. Dacă învățătura creștinească, biblică, nu ne oprește de la acest lucru, atunci trebuie să încerc să văd ce consecințe și ce urmări ar putea avea aceasta în viața mea și a celor din jurul meu. Sunt aceste urmări compatibile cu principiile scripturale, sau nu? Dacă e cazul întreb și pe altcineva mai matur duhovnicește decât mine. Când am terminat de cântărit toate lucrurile, nu mai trebuie amânată luarea deciziei, ci trebuie acționat în conformitate cu judecata pe care am făcut-o. Degeaba m-am tot gândit atât, dacă la urmă tot contra fac. Mai mare rău fac.
ÎNȚELEPCIUNEA LUI DUMNEZEU
Deja în Proverbe apare personificarea Înțelepciunii lui Dumnezeu ca fiind dinainte de crearea lumii și chiar participând la aceasta. Mai târziu Apostolul Pavel ne lămurește la cine se referă această înțelepciune: „și voi, prin El, sunteți în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înțelepciune, neprihănire, sfințire și răscumpărare,” (1 Cor. 1,30).
Cu toate acestea cei ce se cred înțelepți au găsit până în ziua de astăzi o pricină de poticnire în Hristos și în Cruce, considerând-o chiar o nebunie: „dar noi propovăduim pe Hristos cel răstignit, care, pentru iudei, este o pricină de poticnire, și pentru neamuri o nebunie, dar pentru cei chemați, fie iudei, fie greci, este puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu. Căci nebunia lui Dumnezeu este mai înțeleaptă decât oamenii, și slăbiciunea lui Dumnezeu este mai tare decât oamenii” (1 Cor. 1,23-25).
Necredincioșii nu pot înțelege de ce au chiar ei nevoie de salvare. Și dacă tot au, de ce a trebuit sa moară Hristos? Cu siguranță ei ar fi găsit o altă cale mai bună! Astfel se consideră pe ei mai înțelepți chiar decât Însuși Dumnezeu. Dar nu era altă cale. Altfel nu ar fi venit Hristos să moară pentru noi.
Da, într-adevăr Evreul acela care a murit de tortura cea mai cruntă născocită de mintea omenească în urmă cu 2000 de ani este Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul lui Dumnezeu, Gândul lui Dumnezeu, Înțelepciunea singurului Dumnezeu adevărat. Nu numai atât, dar s-a lăsat batjocorit, înjosit și răstignit de bună voie ca să-ți ierte păcatele tale, pe care nici nu știai că le ai, și să te salveze de la chinurile veșnice ale iadului. Apoi a înviat a treia zi cu trupul, S-a înălțat la cer, șade la dreapta Tatălui și mijlocește pentru noi.

Vasile Dan

Familie, Toate

Mai este Har

Imagine Lasă un comentariu

Apostolul Pavel vorbește în capitolul zece din Romani despre ”responsabilitatea Israelului”1 , despre dorința și rugăciunea lui pentru mântuirea lui Israel și despre împietrirea lor, care a fost, este și va rămâne o șansă de mântuire pentru neamuri, până când tot Israelul va fi mântuit: „Fraților, dorința inimii mele și rugăciunea mea către Dumnezeu pentru israeliţi este să fie mântuiţi.” (Romani 10:1) și „Fraților, pentru ca să nu vă socotiți singuri înțelepți, nu vreau să nu știți taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire care va ține până va intra numărul deplin al Neamurilor. Și atunci tot Israelul va fi mântuit, după cum este scris: «Izbăvitorul va veni din Sion și va îndepărta toate nelegiuirile de la Iacov. Acesta va fi legământul pe care-l voi face cu ei, când le voi șterge păcatele.» În ce privește Evanghelia, ei sunt vrăjmași, și aceasta spre binele vostru; dar în ce privește alegerea, sunt iubiți, din pricina părinților lor.” (Romani 11:25-28).
Acum lumea este nemulțumită, chiar și Israelul este nemulțumit și așteaptă încă promisiunea venirii lui Mesia, creștinii așteaptă și ei ceva, cei mai mulți încă nu știu ce așteaptă! Dar Dumnezeu în suveranitatea Lui spune: „…El are milă de cine vrea, și împietrește pe cine vrea. […] «Atunci de ce mai bagă vină? Căci cine poate sta împotriva voii Lui?» […] cine ești tu, omule (ce te tragi din Adam), ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Nu cumva vasul de lut va zice celui ce l-a făcut: «Pentru ce m-ai făcut așa? »” (Romani 9:18-20).
Nu este olarul stăpân pe lutul lui (ex: adamu = a face, a fi făcut, Adam = adamah = ogor, lut, pământ, roșiatic), ca din aceeași frământătură de lut să facă un vas pentru o întrebuințare de cinste, și un alt vas pentru o întrebuințare de ocară? În v. 22 Pavel scrie: „… Dumnezeu, […] a suferit cu multă răbdare niște vase ale mâniei, făcute pentru piere; și să-Și arate bogăția slavei Lui față de niște vase ale îndurării pe care le-a pregătit mai dinainte pentru slavă (despre noi vorbesc)? Astfel, El a chemat nu numai pe iudei, ci și dintre Neamuri, după cum zice în Osea: „Voi numi „popor al Meu“ pe cel ce nu era poporul Meu și „preaiubită“ pe cea care nu era preaiubită.”
Indiferent care a fost atitudinea evreilor atunci și care este atitudinea noastră acum, Dumnezeu ne-a creat ca vase pentru că are un scop și vrea să facă ceva în noi și cu noi. Biserica lui Hristos de azi, și noi, suntem vase ale îndurării, El ne numește popor al Lui, promisiunea mântuirii pentru neamuri fiind făcută deja de Osea în Vechiul Testament.
În Romani 9:30 scrie: „Deci ce vom zice? Neamurile, care nu umblau după neprihănire, au căpătat neprihănirea, și anume, neprihănirea care se capătă prin credință; pe când Israel, care umbla după o Lege care să dea neprihănirea, n-a ajuns la Legea aceasta.” În v. 32 este dată explicația: “Pentru ce? Pentru că Israel n-a căutat-o prin credință, ci prin fapte. Ei s-au lovit de Piatra de poticnire, după cum este scris: „Iată că pun în Sion o Piatră de poticnire și o Stâncă de cădere: și cine crede în El (Isus) nu va fi dat de rușine.“
În mânia Lui de o clipă Dumnezeu i-a lăsat pe evrei în împietrire, dar Harul Său este veșnic: “Câteva clipe te părăsisem, dar te voi primi înapoi cu mare dragoste. Într-o izbucnire de mânie, Îmi ascunsesem o clipă fața de tine, dar Mă voi îndura de tine cu o dragoste veșnică, zice Domnul, Răscumpărătorul tău.”(Isaia 54:7-8). Israel a fost și este plin de râvnă pentru Lege și Dumnezeu, dar fără pricepere: ei vor să se mântuie singuri, dar lucrul acesta îl poate face singur Dumnezeu prin Isus Hristos, care a venit El la noi. Nu pot ajunge la Tatăl prin faptele lor și nici noi prin ale noastre.
Ei au fost chemați de multe ori în vechime, iar în Isaia 52 scrie: „De aceea poporul Meu va cunoaște Numele Meu; de aceea va ști în ziua aceea că Eu vorbesc și zic: «Iată-Mă!» Ce frumoase sunt pe munți picioarele celui ce aduce vești bune, care vestește pacea, picioarele celui ce aduce vești bune, care vestește mântuirea, picioarele celui ce zice Sionului: «Dumnezeul tău împărățește!»
Cel ce a adus și este “Vestea Bună”, Isus, a venit, dar ei L-au răstignit și L-au respins! Acesta a fost prilejul folosit de Pavel de a propovădui Neamurilor, și al nostru acum, de a-L mărturisi pe Hristos, întâi iudeilor și pe urmă întregii lumi.
Versetul 13 pregătește introducerea unui nou paragraf și spune că ”salvarea este legată de chemarea Domnului și Pavel se întreabă dacă și cum este posibil să fie chemat Domnul, condițiile necesare fiind deja îndeplinite, în afară de una:
Evanghelia, cuvântul credinței (v. 8) a fost propovăduită (v. 14c, v. 15);
mesajul Evangheliei, cuvântul lui Hristos, a fost auzit (v. 18);
nu numai ca a fost făcută de cunoscut, dar Evanghelia a fost și înțeleasă într-o oarecare măsură (v.19-20), ceea ce lipsește
fiind credința.”
În versetele 14 și 15 găsim patru întrebări care ne explică procesul propovăduirii, de altfel pus în sens invers: mai întâi este alegerea, pe urmă este ungerea și împuternicirea, apoi este trimiterea și propovăduirea Cuvântului, care după ce este auzit duce la credința care mântuiește.
ACEȘTI PATRU PAȘI SUNT ȘI IDEILE IMPORTANTE DIN ACEST TEXT:
01 Cum vor propovădui dacă nu sunt trimiși?
Mai întâi, cei aleși, însărcinați și trimiși de Dumnezeu propovăduiesc Cuvântul: la fel ca Isaia care primește această sarcină în capito- lul 6 astfel: “Pe cine să trimit și cine va merge pentru noi?”,
Israelului i-au fost trimiși mulți propovăduitori și proroci, ba chiar pe Isus, care le-a vorbit, dar nu L-au băgat în seamă: „Ei vor striga către Domnul din pricina asupri torilor, și El le va trimite un mântuitor și un apărător care să-i izbăvească.“ (Isaia 19:20), „Fraților, fii ai neamului lui Avraam, și cei ce vă temeți de Dumnezeu, vouă v-a fost trimis Cuvântul acestei mântuiri.“ (Fapte 13:26).
02 Cum vor auzi de El fără propovăduitor?
Propovăduirea, predica și Cuvântul lui Dumnezeu, pe toate acestea, Israel le-a avut din belșug, Domnul le-a vorbit de multe ori, chiar Isus le-a spus: “Învățătura Mea nu este a Mea, ci a Celui care M-a trimis pe Mine” (Ioan 7:16),
Dumnezeu a făcut mari fapte și minuni în Israel, unde au fost mulți martori care au mărturisit despre Dumnezeu (Evrei 11),
În Israel a trăit Isus ca om și au putut să audă de la început dar nu a vrut, nu au cum să-și ascundă necredința.
03 Cum vor crede în Acela despre care n-au auzit?
Iar ucenicilor le-a zis: “Cine va ascultă pe voi, pe Mine mă ascultă” (Luca 10:16),
Israelul a auzit, dar nu a ascultat, auzit, dar nu a vrut să creadă!
Cuvântul a fost și va fi predicat până la mar ginile pământului, mesajul salvator s-a răspândit peste tot, Evanghelia a fost predicată și este predicată, vina este a lor și a noastră acum că nu ascultăm și nu trăim Evanghelia care dă viața (veșnică).
04 Cum vor chema pe Acela în care n-au crezut?
Isaia s-a plâns deja demult de ei zicând: „Cine a crezut în ceea ce ni se vestise?“ (Isaia 53:1), Dumnezeu le-a întins mâna prin Isus, și le mai întinde, dar ei nu vor să o apuce! El continuă să cheme, dar necredința lor îi ține încă la distanță, unde nu există ascultare nu poate fi nici credință, căci credința vine în urma auzirii Cuvântului,
Israelul L-a respins pe Isus și aceasta nu a fost soarta lor ci vina lor, ei sunt singurii vinovați de neascultare,
cuvintele lui Moise din Deuteronom 32:20-21 – “Îmi voi ascunde fața de ei, și voi vedea care le va fi sfârșitul, căci sunt un neam stricat, sunt niște copii necredincioși. Mi-au întărâtat gelozia prin ceea ce nu este Dumnezeu, M-au mâniat prin idolii lor deșerți; și Eu îi voi întărâta la gelozie printr-un popor care nu este un popor. Îi voi mânia printr-un neam fără pricepere.“ s-au împlinit în vremea lui Pavel și se mai împlinesc acum prin lucrarea de misiune printre neamuri, iar Israelul rămâne în continuare orb, și a rămas până în ziua de azi în întuneric.
Este bine de remarcat citarea la sfârșitul v. 15 a textului din Isaia 52:7, „Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc Evanghelia!” (în altă traducere în loc de frumoase este ”la timp”), care are două roluri: ”primul, ne dă confirmarea scripturală a necesității ca Evanghelia să fie propovăduită, iar al doilea este că, Dumnezeu a trimis la timp propovăduitori, la toată lumea în general și la poporul evreu în special”.
Și totuși, Dumnezeu în bunătatea-I mare, după promisiunea făcută lui Avraam, continuă să ofere mântuirea pentru Israel și pentru toate popoarele, încă mai este o vreme de Har!
CE ÎNVĂȚĂM ȘI CUM APLICĂM NOI ACUM ACEST MESAJ?
Cum este cu auzirea azi, în generația noastră și cum stăm noi cu credința acum?
Nu suntem cumva și noi în împietrire, puși deoparte nu pentru slujire ci pentru judecată?
De câte ori am auzit deja Cuvântul lui Dum nezeu și l-am ignorat? Nu ne mai putem scuza că nu am auzit, nici că nu am crezut, este vina noastră!
Auzim dar nu ascultăm: credința este și duce la ascultare față de Cuvântul lui Hristos,
Isus a venit la ai Săi dar nu L-au primit, iar neascultarea lor ne-a deschis nouă acum poarta harului, șansa și oportunitatea noastră astăzi este să-i ajutăm pe toți oamenii să audă și să asculte Cuvântul,
Noi avem Duhul Sfânt și Cuvântul care trebuie propovăduit, auzit, ascultat și trăit. Aceasta este misiunea noastră ACUM,
Dumnezeu nu a obosit, El continuă să cheme: El încă îi cheamă pe evrei la El și ne cheamă și pe noi,
Noi trebuie să mijlocim pentru evrei ca să se întoarcă la Hristos și să-L accepte ca Mântuitor, chiar dacă ei încă se încred în puterile lor, mâna Domnului este întinsă spre ei și spre noi,
Ce bine este că Dumnezeu nu ne răspunde cu respingere și lepădare pentru neascultarea noastră, ci continuă să ne arate dragostea Lui, prin Fiul Său Isus Hristos care așteaptă decizia noastră de a crede în El ca să fim mântuiți și să ajutăm și pe alții să ajungă la cunoștința adevărului prin Cuvânt, ca să fie mântuiți toți: evreii și neamurile.

Mihai Borze