Biserica Penticostală Betania din Krems a luat ființă în luna septembrie a anului 1992, având pe atunci aproximativ 20 de membri majori și circa 15 copii. Astăzi, după 28 de ani, prin harul lui Dumnezeu, biserica are un număr de 240 de membri majori și aproape tot atâția copii, împreună cu adolescenți și tineri de la 1 la 18 ani. Am ales să scriu câteva rânduri despre această biserică nu tocmai întâmplător, ci datorită faptului că slujesc în ea chiar de la înființare. În ordine cronologică, biserica Betania din Krems este a zecea biserică înființată în Austria, prima fiind biserica Elim Viena, înființată în anul 1984. Totalul de biserici penticostale românești în Austria este de 38 și funcționăm sub denumirea de Pfingstkirche Gemeinde Gottes in Österreich, având sediul central în Viena la următoarea adresă: 1220, Wien, Maculandgasse 9. Numărul total al membrilor din organizație este de circa 16 000, împreună cu aparținători și, în curând, sperăm să primim aprobarea cultică de la autoritățile austriece.
Revenind la biserica Betania Krems, am identificat o deficiență de conducere majoră, numită nevoia de pregătire a slujitorilor, având drept consecințe apariția ereziilor de tot felul, dezbinarea și slăbirea bisericii și pierderea mărturiei pentru întoarcerea la Hristos a celor nemântuiți.

IDENTITATEA BISERICII
Biserica Betania Krems, la fel ca majoritatea bisericilor locale din Austria are în componență membri din toate zonele geografice ale României: Moldova, Ardeal, Banat, Oltenia, Muntenia, Dobrogea etc., și fiecare ar vrea să fie așa cum a fost în biserica de unde a venit. Apoi, tinerii și copiii din biserică care s-au născut aici au și ei, o problemă destul de mare: pentru ei limba română este a doua limbă. Cel mai bine comunică în limba germană și foarte multe cuvinte de la slujbele noastre din biserică sunt de neînțeles pentru ei. Pentru noi, părinții, situația este chiar
a slujitorilor consacrați în biserica locală
invers: dintre cele două limbi, înțelegem mai bine limba în care ne-am născut, adică limba română. Încă un impediment pentru copiii noștri este cultura. Ei trăiesc în familie și la biserică în cultura românească, iar la școală și în societate, în cultura austriacă. Biserica noastră are în conducerea ei patru frați ordinați: doi diaconi, un prezbiter și un pastor. Unul dintre diaconi este din zona Banatului, celălalt din zona Sucevei, prezbiterul este din Satu-Mare, iar pastorul de la Bistrița. Cu tot efortul depus pentru o uniformizare doctrinară, încă este loc de mai bine.

Ce putem spune despre ceilalți slujitori, care nu sunt ordinați? În timpul slujirii lor, fiecare lasă să se vadă, mai mult sau mai puțin, amprenta zonei de unde vine, căutând să convingă auditoriul că „a lui credință este mai bună decât a celorlalți, deci, credința cea adevărată s-a născut în satul, orașul sau zona de unde vine dumnealui.”
NEVOIA DE SLUJITORI
Ca pastor, am reușit într-o oarecare măsură să aduc echipa eclezială și cea laică la un numitor comun, dar nu în totalitate. Îmi doresc mult o omogenizare și o uniformizare la nivel de slujitori „în voia lui Dumnezeu”, iar aceasta se poate face doar printr-o pregătire teologică corectă a tuturor slujitorilor. Prin harul lui Dumnezeu, împreună cu unul dintre frații diaconi ai bisericii Betania, Krems, ne-am înscris și urmăm cursuri teologice la Institutul Teologic Penticostal (ITP) București și încurajăm și pe alții să ne urmeze exemplul, în special pe tinerii în care vedem chemarea Domnului pentru slujire. Deci, eu văd o nevoie mare de pregătire teologică a tuturor slujitorilor care vestesc Evanghelia, atât în adunare, cât și în afara ei.
EXEMPLE BIBLICE DE PREGĂTIRE
Avem un exemplu biblic în persoana Domnului Isus care Și-a pregătit și echipat ucenicii înainte de a-i trimite în lucrare, la început pe cei doisprezece timp de trei ani și jumătate, apoi pe cei șaptezeci.
Mai târziu, Acuila și Priscila se ocupă de Apolo „care avea un duh înfocat învățându-l mai cu de-amănuntul Calea lui Dumnezeu.” (Fapte 18:24-26).
De asemenea, apostolul Pavel îl roagă pe Timotei să-i aducă „mantaua și cărțile, mai ales pe cele din piele” (2 Tim. 4:13) și să rămână în Efes „…ca să poruncească unora să nu învețe altă învățătură, și să nu se țină de basme și de înșirări de neamuri fără sfârșit, care dau naștere mai mult la certuri de vorbe, decât fac să înainteze lucrul lui Dumnezeu prin credință.” (1 Tim. 1:3b-4). Pavel a fost un bun teolog, care a primit Evanghelia direct de la Hristos, prin descoperire dumnezeiască (Gal. 1:11-12; Efes. 3:3). Fără a neglija Scripturile, a mers la Ierusalim și a comparat Evanghelia primită de el cu a celorlalți apostoli care au umblat cu Isus (Gal. 2:1-2) constatând că este la fel, deoarece aveau aceeași sursă comună: Isus Hristos, dătătorul ei.
Pavel și-a format ucenici, pe Timotei și pe Tit, care la rândul lor au format și ordinat și ei slujitori în bisericile locale, selectând nu pe oricine, ci persoane din categoria „oamenilor de încredere, care sunt în stare să învețe și ei pe alții” (2 Tim. 2:2), la început diaconi, apoi prezbiteri (1 Tim. 3:1-13; Tit 1:4-9). Pavel a investit mult în pregătirea slujitorilor și când era în libertate, dar și când era în detenție la închisoarea din Roma, pentru a combate ereziile nimicitoare și pentru păstrarea învățăturilor sănătoase în fiecare biserică. El l-a învățat pe Timotei astfel: „Dreptarul învățăturilor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, ține-l cu credința și dragostea care este în Hristos Isus. Lucrul acela bun care ți s-a încredințat, păzește-l prin Duhul Sfânt, care locuiește în noi.” (2 Tim. 1:13-14).
De asemenea, pe Tit l-a învățat „să vorbească lucruri care se potrivesc cu învățătura sănătoasă, atât în dreptul bătrânilor, a femeilor mai în vârstă, a femeilor mai tinere, a tinerilor, a robilor, și în final l-a sfătuit ca el însuși să fie o pildă de fapte bune, în toate privințele.” (Tit 2:1-10).
ISTORIA EREZIILOR
Cu toate aceste eforturi pentru pregătirea slujitorilor, cu regret trebuie să recunosc că, pe fondul unei lipse de veghere, au pătruns în biserică „erezii și învățături nimicitoare, care au fost strecurate pe furiș.” (2 Petru 2:1) Câteva nume de eretici care au adus învățături străine de voia lui Dumnezeu în biserica primară: Imeneu și Filet, (2 Tim. 2:17-18), Alexandru căldărarul (2 Tim. 4:14-15), Diotref (3 Ioan 9-10) și Nicolae care a adus o învățătură care-i poartă numele „învățătura nicolaiților” (Apoc. 2:6;15).
Astăzi, după două mii de ani, slujitorii din bisericile contemporane, asemenea lui Pavel, Timotei și Tit odinioară, se luptă să țină „dreptarul învățăturilor sănătoase”, dar ereziile bat la ușa bisericii, îmbrăcând diferite forme foarte subtile.
Cea mai răspândită formă de erezie vine sub masca „dragostei de frați și a iubirii de oameni”, propovăduind o libertate fără granițe, astfel că pentru acești „apostoli așa de minunați” (2 Cor. 12:11b) și „învățători nespus de aleși” (2 Cor. 11:5) totul este permis. Ei transformă harul lui Dumnezeu într-o pricină de a trăi pentru firea pământească, cu toate că la început nu a fost așa. Pavel îi mustră aspru pe frații din Galatia: „O, Galateni nechibzuiți […] Sunteți așa de nechibzuiți? După ce ați început prin Duhul vreți acum să sfârșiți prin firea pământească?” (Gal. 3:1,3).
Chiar unii din cei ce slujesc la amvoanele bisericilor propovăduiesc o evanghelie a toleranței, acceptând păcatul în biserică, interpretând greșit versetul acela care spune că „acolo unde s-a înmulțit păcatul, s-a înmulțit și harul” (Rom. 5:20), dând dezlegări spre fărădelege și lărgind calea pocăinței. Astfel, această plagă se perpetuează foarte repede, aproape pe neobservate și poate afecta întreaga comunitate. La un moment dat nu mai poți ști dacă biserica este lumească, sau lumea este bisericească, linia de demarcație aproape că nu se mai vede, sau chiar nu se mai vede deloc. De exemplu, la anumite servicii religioase, mai ales cu ocazia nunților, unii invitați din afara bisericii refuză să participe deoarece „nu pot ține pasul” cu moda, opulența și extravaganța în îmbrăcăminte, fastul și ornamentația locașului de cult cu ocazia acestor slujbe religioase.
Uneori, nunțile nici nu se mai fac în biserică, ci la restaurant, în parcuri, sau pe marginea unui lac. Nu vreau să dau idei nimănui, dar observ ca o consecință a lipsei de pregătire teologică a liderilor este că încet, încet, pe ici pe colo, calea pocăinței se tot lărgește, iar locașurile de cult sunt desacralizate. Parcă concurează unii cu alții. Este ceva de genul practicii Bisericii din Corint în secolul întâi la Cina Domnului, când fiecare voia să-și expună ceea ce are și să îi facă de rușine pe cei ce nu aveau, demonstrând egoism, mândrie „disprețuind biserica lui Dumnezeu.” (1 Cor. 11:22)
La polul opus sunt „legaliștii”, care prin învățăturile lor îngustează la maximum calea pocăinței, dând legi și porunci pe care Biblia nu le dă, făcând o povoară și un calvar pentru cei care vor să-L urmeze pe Hristos. Astfel, dispare din adunare bucuria și entuziasmul de pe fețele fraților și surorilor și apare o stare de apăsare, tristețe, împovărare și suspiciune, dând naștere la o nouă categorie de enoriași pe care biblia îi numește „farisei”. Aceștia totdeauna se vor uita „de sus” la frații lor, disprețuindu-i, și vor căuta să se scoată pe ei înșiși în evidență, vorbindu-i de rău pe ceilalți: „…Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, hrăpăreți, nedrepți, preacurvari, sau chiar ca vameșul acesta.” (Luca 18:11).
O altă categorie de erezii este formată din cei cărora le place să aibă întâietatea în biserică, pe care Biblia îi numește Diotrefi (3 Ioan 1:9). Ei iubesc amvonul mai mult decât pe Dumnezeu, pe frați și pe oameni, fie că au chemare din partea lui Dumnezeu, fie că nu. Ei consumă timpul prețios și vorbesc mult, fără conținut „vorbe goale și lumești” (2 Tim. 2:16), „ei vor să fie învățători ai Legii, și nu știu nici măcar ce spun, nici ce urmăresc”, „învață întotdeauna și nu ajung niciodată la cunoștința deplină a adevărului” (2 Tim. 3:7), „se țin de basme, înșirări de neamuri fără sfârșit, cari dau naștere mai mult la certuri de cuvinte, cum a fost Alexandru căldărarul care a făcut mult rău lui Pavel, iar acesta îl sfătuiește pe Timotei să se ferească de el. (2 Tim. 4:14-15). Categoria aceasta de slujitori a „alexandrinilor căldărari” nu face cinste lui Dumnezeu și nici Bisericii Lui. Ei „dau naștere mai mult la certuri de vorbe și dezbinări decât fac să înainteze lucrul lui Dumnezeu prin credință, așa fac și acum.” (1 Tim. 1:4), „au doar o formă de evlavie, dar tăgăduiesc puterea lui Dumnezeu.” (2 Tim. 3:5). Listele cu „slujitorii care se prefac în îngeri de lumină” (2 Cor. 11:14) ar putea continua, dar vom lăsa acum „adevărurile începătoare și vom trece la cele desăvârșite” (Evrei 6:1).
(va urma)

Viorel Boldor