Interviu cu fratele pastor Ionel Vlas

Gabriela Bujdei: Cum ați plecat din țară?

Ionel Vlas: Inițial, am plecat să-mi cumpăr o mașină, pentru misiune, cu încă vreo patru prieteni. Fiecare dorea să-și cumpere mașină. Așa că ne-am gândit să mergem în Austria și să ne cumpărăm mașini. Am ajuns cu greu aici, deoarece era în anul 1991 și, pentru a intra în Austria, aveai nevoie de viză. Noi, neavând viză, a trebuit să trecem dealul. Riscul era că, dacă te prindea, îți punea interdicție de a mai intra în Austria. Nu mai era ca pe vremea lui Ceaușescu când dacă te prindea, te bătea, te putea și împușca în România. Erau lucruri groaznice. În final, am ajuns la familia Cuibus, care tocmai atunci se pregătea să se mute într-o altă locuință. El atunci își zugrăvea noua locuință. Noi am ajuns vineri și sâmbăta apărea ziarul „Bazar”, unde erau oferte cu mașini de cumpărat.
Un prieten de-al fratelui Cuibus a binevoit să ne însoțească la piața de mașini. Dar eu m-am gândit că nu este posibil să găsim patru mașini în aceeași zi. Așa că m-am hotărât să rămân la apartamentul fratelui Cuibus pentru a zugrăvi mai departe.

Gabi: La ce anume vă gândeați?

Ionel: Un singur gând aveam: oare o să găsesc o mașină sau nu?

Gabi:: Gândul vă era numai la mașină.

Ionel: Da, nu m-am gândit niciodată că voi rămâne acolo. Cei trei prieteni s-au dus să probeze o mașină și unul din ei a vrut să o întoarcă, dar nu erau pe o stradă principală; în același timp a venit poliția sau grănicerii și i-au legitimat. Au constatat că nu au viză și au fost expulzați rapid în Ungaria și apoi în România.
Pe vremea respectivă, nu erau telefoane mobile, doar pe la ora 10 seara am aflat că au fost prinși și trimiși în România. Am rămas acolo, iar după trei săptămâni m-am mutat la un alt frate în Viena. Eram nehotărât. În cele trei săptămâni nu am avut nici loc de muncă, și mă gândeam cum să stau așa, pe capul oamenilor. Eram ca într-o nebuloasă, pendulam între două gânduri: să rămân sau să nu rămân. Mă rugam: „Doamne, care este voia Ta?” În final, m-am dus în lagăr pentru a putea primi dreptul de ședere pentru două luni, astfel ca, atunci când mă va legitima poliția, să fiu legal în Austria. Mi s-a spus: „Dacă ai de lucru, vei primi dreptul de ședere, deci primești viză”.
Deci toate se legau una de alta. Era final de noiembrie și vremea era neprietenoasă. Începuse luna decembrie, era frig, unde mai puteai să-ți găsești de lucru iarna? Am avut un mare har că, atunci, unul dintre prieteni mi-a propus să meargă cu mine la Poliție și să gireze pentru mine, spunându-mi: „Îți vor pune astfel viza pentru șase luni de zile.
Asta pot face eu pentru tine”. Și s-a rezolvat înainte de 22 decembrie, când majoritatea firmelor din Austria intră în concediu pentru sărbătorile de iarnă. Așa că am discutat cu fratele la care stăteam că, dacă el merge în România, să mă ia și pe mine, deoarece cu Alina eram într-o relație de prietenie, o cunoscusem înainte de a veni în Austria. Aș fi vrut neapărat să o văd, să mă întâlnesc cu grupul, dar, când am ajuns în țară, toți prietenii îmi spuneau să nu mai merg. Eu le-am spus să facem o înțelegere, deoarece am văzut că Domnul a deschis niște uși în ceea ce mă privește.
Dacă aceasta este lucrarea pe care El a dorit-o pentru mine, la care eu nici măcar nu m-am gândit, atunci Domnul să-mi deschidă o ușă, fie de angajare, fie în lucrarea Lui. Dar să lucreze în așa fel, încât eu să pot să rămân după data de întâi februarie. Am rămas de sărbători, m-am întors în Austria, dar cei mai mulți m-au întrebat de ce am revenit, deoarece oricum nu aveam șanse să mă angajez, poate doar după luna martie. Eu nu am spus nimănui înțelegerea mea, dar continuam să mă rog Domnului. Era în ultima săptămână din ianuarie și se apropia întâi februarie. Și eu îmi ziceam: „Doamne, dacă nu intervii, înseamnă că eu mă voi întoarce înapoi. Exact în acea săptămână, un frate din zona Clujului, care mă cunoștea și locuia în zona Puchberg, m-a invitat să țin niște studii, seri de rugăciune și chiar stăruință după Duhul Sfânt. Pentru mine acest fapt a constituit un semn clar din partea Domnului.
În prima săptămână totul a fost foarte bine, chiar s-a terminat cu o stăruință după botezul cu Duhul Sfânt, iar Dumnezeu a botezat persoane cu Duhul Sfânt. Vineri sau sâmbătă, o persoană mi-a zis: „Dacă tot ești aici, haide să căutăm aici de lucru”. Așa că m-am dus, dar era doar ex-managerul acasă, mi-a spus că actualul manager nu este acasă și să revin luni. M-am dus cu fratele respectiv luni, deoarece nu prea știam limba germană, doar foarte puțin. Eram un începător. Șeful mi-a spus că are nevoie de mine și că îmi va băga documentele pentru primirea dreptului de lucru. De asemeni, mi-a spus că, dacă doresc, pot lucra până voi primi dreptul de lucru. Dar eu știam că mulți au primit răspuns negativ și m-am gândit că, dacă merg la muncă, măcar primesc ceva bani și mă pot întoarce acasă. Marți am început munca și, după trei săptămâni, am și primit dreptul de muncă. Și așa am rămas în Austria.

Gabi: Apoi v-ați căsătorit cu Alina?

Ionel: Astfel am avut dreptul de muncă. Însă, doar după șase sau nouă luni aveai dreptul la concediu. Mie mi-a venit dreptul de lucru în martie; oricum am calculat, vara nu mă puteam căsători, că nu aveam concediu. Așa că i-am comunicat Alinei situația și că vom vedea când ne vom căsători. În luna mai, șeful mă anunță că la sfârșitul lunii iulie și începutul lunii august vom avea întreaga firmă concediu. Am sunat-o atunci pe Alina și i-am spus că pe 01.08 ne căsătorim. Ea îmi răspunde că n-avem sală, n-avem nimic pregătit.
Chiar în aceeași zi un prieten de-al meu avea planificată nunta și a renunțat la data respectivă, pentru a putea să ne căsătorim noi, deoarece el știa că eu pot sta o perioadă scurtă în România. Un gest impresionant, nu știu dacă în ziua de azi ar mai face cineva așa ceva. Un gest extraordinar.

Gabi: Astfel v-ați căsătorit și ați adus-o pe Alina în Austria. Cum a fost cu primirea actelor?

Ionel: La început am încercat doar cu viză, apoi mi-a comunicat că trebuie să introduc actele de reîntregire a familiei în România. Așa că m-am dus acasă, în România, am introdus actele și, după câteva săptămâni, am primit un răspuns pozitiv, favorabil.
Obișnuiam să o sun pe Alina spre sfârșit de săptămână de la telefoanele publice, întrucât nu existau telefoane mobile. Ea a primit în poștă înștiințarea că a primit răspuns pozitiv, dar nu avea cum să mă sune că nu aveam acolo telefon fix. Dar ea se ruga: „Doamne, fă să mă sune Ionel azi”. Eu tocmai în ziua respectivă lucram în Viena și am văzut un telefon și m-am gândit în sinea mea să-i fac o surpriză Alinei și să o sun. Când o sun, ei îi vine să plângă. Am întrebat-o de ce, ce s-a întâmplat. „Pentru mine este o minune, mi-a răspuns ea, deoarece tocmai astăzi mă rugasem să mă suni și Dumnezeu mi-a ascultat rugăciunea. Să știi că mi-a venit viza”. „Hai, nu-ți bate joc de mine”, i-am spus eu. Dar ea a insistat: „Da, tocmai așa scrie: să veniți să vă ridicați viza.” Pentru mine a fost o minune, deoarece știam că perioada de așteptare poate fi de la șase luni până la doi ani.

Gabi: Foarte frumos. O mărturie minunată despre felul cum Dumnezeu v-a purtat de grijă în toate aspectele vieții.

Ionel: Într-adevăr, m-am dus cu ea la București și a obținut viza.

(va continua)

Gabi Bujdei