Ajunge zilei necazul ei!
Nu vă îngrijorați dar de ziua de mâine; căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăși. Ajunge zilei necazul ei (Mat. 6:34).
De fiecare dată când auzea de vreun suflet rătăcit prin vâltorile vieții, avea mama o vorbă a ei: „Vai de cel ce nu are nici o nădejde; trăiește degeaba și tot degeaba moare!” Îngrijorări ne sunt date la fiecare pas, dar nimic nu e lăsat să treacă peste puterile noastre; iar atunci când ni se pare că nimic, dar chiar nimic nu mai putem, există RUGĂCIUNEA. Ce nu stă în puterea noastră, stă în puterea lui Dumnezeu! „Nu vă îngrijorați de nimic; ci în orice lucru, aduceți cererile voastre la cunoștința lui Dumnezeu, prin rugăciuni și cereri, cu mulțumiri” (Fil.4 : 6).
Ce aș putea eu, oare, să vă spun, ca să vă întăresc, să vă alung îngrijorările și să căpătați nădejde? Am să vă spun o „poveste de spital”, cum îmi place să numesc trăirile care m-au marcat de-a lungul ultimilor ani și la care am să mă întorc deseori de acum înainte. Spitalul e un loc trist, unde îngrijorările sunt mai mari decât speranța. Acolo ne naștem, acolo ne ducem suferința, acolo murim… Antipodul său este BISERICA, locul de închinare în fața lui Dumnezeu. Aici, tot ciclul existențial e întors pe dos, în logica noastră umană: începi prin a muri, ca doar apoi să poți vedea lumina vieții… Moartea păcatului, a firii pământești, a răului. Îngrijorările fac loc nădejdii, care pune stăpânire pe toată ființa ta…
Dar să revin la povestea mea. Mai întâi venea soțul – un bărbat cu privire blajină, dar abătută. Deschidea încetișor ușa, nevrând să tulbure liniștea copleșitoare ce domnea între cei patru pereți ai salonului. Își trăgea apoi un scaun mai în apropierea patului, se așeza tăcut și privea, pierdut, chipul femeii adormite. După o vreme, o altă apăsare pe clanța ușii, alți pași tăcuți, întrebători; din nou un scaun tras mai aproape de pat și doi ochi înlăcrimați, privind spre chipul mamei, umbrit de vălul morții. Din când în când, pleoapele obosite ale femeii se ridicau, lăsând să se reverse din poala lor atâta căldură, amestecată cu regrete și durere, cu greu de suportat pentru oricine nu simțea ca ei. Pe tânăr îl vedeam de fiecare dată îmbrăcat în uniformă de pompier, ceea ce mă făcea să înțeleg că își rupea mereu din puținul său timp liber pentru a-și vizita mama muribundă. Ah, ce ironie! Tocmai el, care stingea focuri devastatoare, cât ar fi dat să poată ținea aprinsă mica pâlpâire de viață din inima mamei sale! Timpul vizitei, deși măsurat în minute, părea, pe de o parte, veșnicii, iar pe de alta, doar o clipire… Cuvintele, între cei trei, erau de prisos. Fiecare din ei era conștient de ce avea să vină, mai degrabă decât și-ar fi dorit…
Lacrimile erau si-ngurul mod de conversație – și erau mai mult decat de-ajuns. Nici o răzvrătire împotriva morții, nici un semn de învins în fața ei, ci doar lacrimi, priviri și tăcere. Dacă toate acestea vi se par un paradox, o amăgire, o capitulare în fața morții, vă înșelați. Cei trei cunoșteau cuvântul NĂDEJDE și erau învăluiți în ea, era scutul lor în fața dureroasei pierderi: „NE VOM REVEDEA ÎN CERURI”. Oamenii aceia aveau nădejdea în ei.
Aveau NĂDEJDEA în EL. Dacă ar fi după înțelegerea minții mele, NĂDEJDEA și SPERANȚA nu sunt unul și același lucru, ba dimpotrivă, se deosebesc în substanță ca de la cer la pământ. Speranța e un idealism, un fulgușor purtat de vânt; o pojghiță subțire și amăgitoare de gheață, pe care sufletul nostru face piruete la voia întâmplării, cu riscul de a fi înghițit, în final,de vâltoarea căscată printre crăpăruri. Omul se agață de cuvântul SPERANTĂ, devenind dependent de el, dar însăși noțiunea de SPERANȚĂ depinde, la rândul ei,de atâția alți factori! NĂDEJDEA, însă… NĂDEJDEA e un CEVA obținut prin muncă temeinică și prin credință; e asemeni unui bănuţ de aur pe care îl ții strâns în pumni și știi că, datorită lui, AL TĂU VA FI CERUL! Nădejdea se dobândește, nu se prinde din zbor. E un jurământ sacru între suflet și cer, între mine și Dumnezeu. E rodul unei vieți de credincios. E însăși chintesența vieții. Fără nădejde, nu există viață – nici aici și nici în cer. În spatele nostru sunt îngrijorările, în față e NĂDEJDEA. Îmi amintesc, adeseori, cuvintele cu care își încheia de fiecare dată predica unul dintre frații din biserica în care am copilărit: „Fraților, să nu uităm: „NĂDEJDEA NOASTRĂ E…” iar noi toți, de la mic la mare, răspundeam în cor: „SUS, ÎN CERURI!” Când îngrijorările vieții te trag în jos, privește sus la ceruri – acolo e NĂDEJDEA NOASTRĂ!
Lidia Florian
