ASCULTAREA INTERVIU CU FAMILIA ZĂGREAN ȘI FRATELE IONEL VLAS

Știm că cea mai mare provocare pentru părinți este momentul când copiii și adolescenții lor nu ascultă. Știm și că majoritatea bisericilor se confruntă cu acest deficit.

GABRIELA BUJDEI: De ce nu ascultă copiii de părinții lor?
GABI ZĂGREAN: Pentru noi care citim Biblia nu este o foarte mare noutate, deoarece tocmai apostolul Pavel scrie în 2 Timotei 3:1-5, că în vremurile de pe urmă vor fi vremuri grele, nu vorbea în contextul unei crize economice neapărat. Una din caracteristicile acestor vremuri grele este neascultarea de părinți, rebeliunea sau răzvrătirea copiilor față de părinți, dar în general față de orice formă de autoritate. Cred că vorbim de un atac exterior, deoarece societatea în care trăim, adică educația care li se dă, este că ei trebuie să fie independenți. Li se predă asta, li se inspiră aceasta, din păcate de la școală. Noi am crescut în România, într-un mediu la școală în care trebuia să avem respect față de educatoare, învățătoare, profesori și părinți. Am spus, nu de mult, că atât copiii din generația mea cât și din generația mai mare decât mine, nu am avut doar doi părinți care ne educau, ci toată strada, toată strada erau părinții noștri. Toți aveau dreptul să ne sfătuiască, să ne certe, să ne mustre și chiar să ne disciplineze în anumite forme, pentru că părinții noștri le dădeau libertatea aceasta. Cert este că, noi am avut un mare avantaj. Generația aceasta nu l-au mai avut, iar educația actuală îi învață că trebuie să fie independenți cât mai devreme.
Presiunea grupului. După școală ei se întâlnesc, discută, iar dacă unul din copiii noștri care are o altă gândire, mentalitate, vine și spune: Nu pot rămâne încă o jumătate de oră, deoarece mi-a spus mămica mea, nu pot să rămân. Cum adică?… Tu asculți încă de mămica ta? Cum se poate așa ceva? Eu nu am nicio problemă… Așa azi, așa mâine, își dă seama că nu este ceva în regulă cu el că ascultă de părinți și atunci va dori să se răzvrătească.
Soția mea poate să confirme, că atunci când le stabilește la copii anumite reguli, de exemplu cât să stea sau când să plece, de multe ori vin copiii de pe stradă și întreabă: David nu poate veni cu noi la joacă? Și soția le răspunde că nu poate veni, iar lor li se pare că este ceva neclar cu noi ca părinți. Atunci pentru ei este o presiune foarte mare din afară.
Există o problemă și înăuntru. Uneori, trebuie să spunem că, noi ca părinți, nu am fost pentru ei cele mai bune modele. Și aici aș dori să tragem un semnal de alarmă pentru părinți, pentru că acești copii poate nu ne dăm seama, dar ei ne urmăresc în permanență. Avem ca slujitori mărturii despre copii care s-au blocat undeva și nu au mai dorit să asculte de părinți, deoarece părinții aceia nu au dat dovadă de vrednicie, deoarece în anumite zone au pierdut, și ei și-au pierdut autoritatea în fața copiilor. Ei se închid în ei și orice le spunem ca părinți, ei o leagă cu frustrarea pe care o au ei față de noi, pentru că nu suntem exact ce noi le cerem lor. Adică, noi le cerem ca ei să fie așa, și tocmai noi, nu suntem așa și atunci autoritatea noastră scade dramatic în mintea lor. Și chiar dacă vor face un joc cumva, că vor accepta, că ascultă până la un punct, în ei nu mai au convingeri că este bine să asculte. Când copilul își pierde convingerile într-o anumită zonă, de aici este un pas foarte ușor înspre rebeliune totală, și chiar dacă nu o fac acum, deoarece îi ținem într-un mic șantaj de exemplu cu bani, să aibă unde să locuiască, dar cum vor prinde momentul și va fi primul „exit”, ei vor ieși și vor pleca în răzvrătire. Luptele vor fi foarte mari din exterior dar și din interior.
GABI BUJDEI: Sunteți mamă. Considerați că mamele poartă o vină în neascultarea copilului, a adolescentului?
MARI ZĂGREAN: Din punctul meu de vedere sunt unele mame care sunt pasive, care îi lasă să facă tot ceea ce ei aud, dar, sunt și mame active, care își dau tot interesul prin reguli simple, cum ar fi: La ora cutare ești acasă, de la ora respectivă până la ora respectivă, ai voie pe social media, tabletă, telefon… Toate lucrurile trebuie să fie cu limite. Noi trebuie să-l conștientizăm pe copil că trebuie să asculte de autoritatea pe care Dumnezeu a lăsat-o pe pământ, părinții.
GABI BUJDEI: Umbrela de autoritate este Dumnezeu – familie, tată, mamă și copii. Sunteți tată a trei tineri și toți sunt la credință. Sunteți un om implicat mult în slujire. Care sunt secretele care v-a ținut familia lângă Domnul?
IONEL VLAS: Cred că este un har de la Domnul nemeritat. Este îndurarea și mila Lui. Nu pot să spun că am făcut ceva mai special sau mai deosebit decât au făcut alți părinți care n-au reușit chiar așa de bine și copiii le-au creat anumite probleme sau încă nu sunt întorși la Domnul. În primul rând dăm slavă Domnului pentru îndurarea și mila Lui.
IATĂ CÂȚIVA PAȘI PE CARE PĂRINȚII SĂ-I FACĂ ÎN CREȘTEREA COPIILOR:
Relația părinților cu Dumnezeu să fie transparentă, să știe să-și slujească unul altuia, să-și acorde iertarea, să-și acorde încrederea deplină. Și atunci când apar copii în familie de la primele luni, copiii să fie scutiți de certuri, de strigăte, de dezbinări. Copiii, chiar dacă nu percep în mod direct ceea ce se întâmplă în casa lor, vor fi foarte puternic influențați de atmosfera familiei, dacă e cântare, dacă e bucurie, dacă e zâmbet. Atunci copilul acela de câteva săptămâni în scurt timp va crește frumos, obișnuit cu cântarea, cu zâmbetul. Însă dacă acest copil va crește în tensiune, în frustrarea părinților, desigur și aceasta va lăsa o amprentă asupra creșterii copilului.
Acest pas la noi în familie a funcționat foarte bine, la vremea potrivită citind niște cărți care indicau creșterea copiilor, citind și Biblia. Sigur, Biblia fiind prima carte după care am căutat să ne ghidăm. Am înțeles că pe copil de mic trebuie să-l școlezi și să-i dai disciplină clară, ceea ce are de făcut. După cum se spune în aceste cărți, am observat că învățătura a fost la fel, copilul până la doi ani trebuie să primească porunci scurte, simple, clare. Nu-i voie, nu atinge, nu pune mâna. Astfel, dacă până la doi ani de zile copilul înțelege și pricepe aceste lucruri, atunci între 2-6 ani el trebuie doar ajustat, și nu va mai fi nevoie de pedepse grozave, vorbind în liniile generale, atunci când părinții le aplică în momente de nervi, de supărare excesivă și îi pedepsesc pe copii în mod necontrolat. Dar unii dintre ei au înțeles altfel educația copiilor, adică până la 3-4 ani nu le spune nimic, lasă-i să facă ce vor, trag totul de pe masă, nu-i nici o problemă, noi le punem înapoi că suntem maturi. Din punctul meu de vedere abordarea aceasta este greșită pentru creșterea unui copil. Astfel că, dacă îl obișnuiești pe un copil fără reguli până la 4-5 ani, apoi este foarte greu să-i mai impui copilului reguli.
Eu am căutat să aplic aceste reguli la mine în casă împreună cu soția, dar aici este foarte important ca ambii părinți să fie pe aceeași linie în creșterea copiilor. La noi, s-a nimerit lucrul acesta, poate cu mici excepții, când poate eu am fost mai dur sau în alte cazuri Alina a fost mai dură, dar aceste lucruri le-am clarificat apoi între noi sau poate altădată am fost foarte îngăduitori, și acest lucru se întâmplă. Prin harul lui Dumnezeu am fost la același nivel, eu cred că și aceasta contează, copilul să nu aibă un loc de refugiu, dacă vrea să ceară ceva de la mama, mama să nu-i dea, dar merge la tata, că știe că tata îi dă posibilitatea sau invers.
În concluzie, dacă va vedea copilul hotărârea părinților, își va da seama că aceștia gândesc la fel, au aceeași direcție. Atunci, nu va avea ce face și se va conforma. Criza adolescenței oricum vine și eu am trecut prin ea, noi toți am trecut prin ea, dar se trece cu bine doar dacă s-au pus bazele cum e necesar: Familia să fie curată la inimă, la suflet și copiii să fie învățați potrivit cu vârsta lor. În momentul când ei ajung la adolescență, chiar dacă trec prin criză, deja ei au un model în tine, i-ai cucerit ca prieteni. Câte unul este foarte introvertit, foarte greu intri în inima lui, dar fie mama fie tata au cât de cât acces la ei și atunci îi ții totuși mai aproape, și chiar dacă mai fac totuși câte o gafă, știu că la mama sau la tata au întotdeauna ușa deschisă, plângem împreună, ne rugăm împreună. Căutând pe copil să-l ții aproape va avea întotdeauna curaj să vină la tine chiar și cu prostiile lui, să se descarce și atunci îl încurajezi.
Aceasta este linia generală, excepții sunt întotdeauna, când au fost părinți minunați care au căutat întotdeauna să se teamă de Domnul, au căutat potrivit cu Biblia, dar totuși unii copii au apucat-o pe linia răzvrătirii. Apoi contează foarte mult anturajul de la școală, prietenii, cartierul unde locuiești, zona.
Dar, niciodată nu trebuie pierdută nădejdea, dacă undeva s-a greșit, îndemnul meu este cu pocăință venim și ne smerim înaintea Domnului, ne cerem iertare noi ca părinți, și în continuare ne rugăm pentru copiii noștri. Să nu uităm că lupta între bine și rău a pornit foarte vizibil de la căderea omului în păcat. Și de atunci până acum sunt tot felul de urcușuri și coborâșuri, așa că, cu Domnul înainte și Domnul să dea izbândă!
GABI BUJDEI: Ca slujitor știu că aveți în biserică familii credincioase dar cu copii rebeli. Ce îi sfătuiți pe acești părinți, să renunțe sau efectiv să lupte?
GABI ZĂGREAN: Trebuie să luptăm în orice condiții, să luptăm până la capăt. Îmi aduc aminte de un exemplu de genul acesta, într-o familie numeroasă, mai mulți copii au luat-o pe căi lăturalnice și au ales calea de răzvrătire față de Dumnezeu, față de părinți, față de învățătură și față de biserică. Totul a pornit de la cel mai mare copil, s-au lăsat inspirați apoi și următorii, 2 sau 3. Astfel, într-o seară a venit la mine tatăl, cu foarte mare durere, după terminarea unui program unde era discuția despre familie, deoarece tema predicii l-a durut enorm de mult, și mi-a zis: Frate Gabi, efectiv am ajuns în punctul că nu mai pot să mă rog pentru ei, au trecut niște ani. Și mi-a mai zis: Ce să fac? Atunci i-am spus: Frate, cât mai bate o inimă în dumneavoastră, cât mai aveți putere și glas să vă rugați, să nu renunțați niciodată. După câțiva ani, mama acestor copii a murit. Eu am predicat la acea înmormântare și unul dintre cei trei copii la înmormântarea mamei s-a întors la Dumnezeu.
Deci, trebuie să ne ducem lupta până la capăt. Am văzut foarte multe familii, vedem aceasta și în Biblie, Cain și Abel. Abel avea un caracter fantastic dar Cain era în extrema cealaltă, au primit aceeași educație, dar au reacționat diferit. Nu putem da toate răspunsurile la toate întrebările de ce? Dar atunci când se întâmplă, noi trebuie să credem în puterea lui Dumnezeu și în îndurarea lui Dumnezeu. Căci până la urmă fiecare din noi am avut nevoie de iertarea lui Dumnezeu, înseamnă că nu eram perfecți, avem nevoie în continuare de sprijinul Lui. Trebuie să-L implicăm pe Dumnezeu în lupta aceasta, dar una e să-ți faci datoria cât depinde de tine și alta e să trăiești cu un regret foarte mare că nu ai făcut totul atunci când trebuia. Cineva a întrebat odată: Pastorii unde se mărturisesc? La cine? Un coleg de-al nostru ne-a provocat și mi s-a părut foarte interesantă această idee. Ar fi o idee să ne mărturisim unul celuilalt. Când l-am auzit pe fratele Vlas mi-am amintit de ceva. Și noi suntem oameni, nu sunt un tată perfect, eram mult timp plecat de acasă și de multe ori eram prea îngăduitor cu copiii. Când soția era mai fermă eu am dat semnale și am greșit. De multe ori îmi cer iertare soției ca să îi încurajez pe toți.
GABI BUJDEI: Ce a-ți făcut când copiii nu te ascultau?
MARI ZĂGREAN: Au fost multe momente când copiii n-au ascultat, în primul rând m-am întors în interiorul meu și mi-am zis că am făcut eu ceva greșit, poate nu am trăit eu ceva sau nu am știut să vorbesc cu copilul, pentru că am învățat și eu că atunci când vrei să te asculte copilul trebuie să ai un contact vizual cu el, între patru ochi, nu poți să vorbești cu el cu spatele la el sau să strigi de undeva de sus și atunci m-am dus eu și m-am retras, mi-am făcut o introspecție a mea și am zis acolo, acolo și acolo am greșit. Am încercat să mă schimb eu puțin câte puțin pentru că sunt o mamă simplă, nu sunt o mamă super erou, sunt o mamă cum sunt mai toate mamele din România. Simplu m-am dus la rugăciune, am încercat eu să mă fac auzită, să cobor tonul, să nu vin în fața copilului ca un om superior. De multe ori asta tindem, să abuzăm de autoritatea noastră de mamă când nu este tata acasă, să fim noi „șefi”. Când ne-am făcut înțeleși și auziți de copiii noștri, ei au răspuns. E foarte important să ai un contact vizual și o atingere, să-l iei de mână spunându-i: Tu, ascultă-mă, uită-te în ochii mei.
Gabi Bujdei