Călătoria sufletului

 „și nu ştiţi ce va aduce ziua de mâine! Căci ce este viaţa voastră? Nu sunteţi decât un abur, care se arată puţintel şi apoi piere.“  Iacov 4:14

Mă gândesc adeseori ce înseamnă pentru mine o călătorie. Ce las în urmă și ce sunt pregătită să las în urmă. La ce mă aștept să găsesc la capăt de drum și la ce voi găsi odată ajunsă acolo. Cât efort depun și de câtă odihnă mă voi bucura.
Se apropie vremea când pe toți ne apucă dorul de ducă. Că vrem sau că nu vrem, cândva tot trebuie să plecăm din loc, fie că e vorba de vacanță, de un drum neașteptat sau de zborul spre DINCOLO.

Nu știu cum sunt alții, dar eu, oricât mă străduiesc, niciodată nu reușesc să fiu gata la timp. Mereu las pentru mai târziu, mereu intervine câte ceva ce nu suferă amânare, mereu mă apasă oboseala și îmi spun: „mâine, mâine sigur voi fi pregătită”.
Există un timp al tuturor lucrurilor, care nu cunoaște nici trecutul, nici viitorul; e un AICI și un ACUM. Dacă nu suntem capabili să îl percepem, riscăm să pierdem totul. Și mai există și un bagaj, cât sufletul și viața noastră de mare, în care ne depozităm proviziile pentru drum.
Aș putea spune că acest bagaj e, de fapt, combustibilul care alimentează motorul, e viza care ne deschide poarta spre ceruri.

Cu siguranță vi s-a întâmplat și vouă, la fel cum mi se întâmplă mie, să ajungeți la un punct din călătoria voastră când vă dați seama că vă aflați exact la mijlocul drumului; dacă ați vrea, ați putea să faceți calea întoarsă, fără regrete, ori să mergeți mai departe, rupându-vă de tot ce lăsați în urmă: un amalgam de sacrificii și de nădejde, nesiguranță și curiozitate, teamă și dor, sentimente care vă străbat sufletul, încercând să se facă stăpâne pe balanța vieții.

Priveam într-o seară bolta încărcată de stele, iar dincolo de toată strălucirea lor simțeam că Dumnezeu îmi face semn cu mâna și mă îndeamnă să pășesc mai departe, să îmi întind aripile spre înalt. Și îmi venea să strig indignată: „Doamne, Tu chiar nu vezi cât sunt de fără de putere, cât sunt de zdrențuită, cât sunt de păcătoasă?! Ți-aș murdări întregul cer cu aripile mele dând norii la o parte, ca să ajung la Tine”…
Dar între pământ și cer, între Dumnezeu și mine a apărut CRUCEA, iar sus pe ea, în cuie răstignit, ISUS.
Iar zborul meu spre veșnicie a fost spălat de sânge sfânt, de dragoste și de iertare.

Lidia Florian