CARACTERUL LUCRĂTORULUI CREȘTIN

Liliana Stan 21 iulie 202015 martie 2021 CARACTERUL LUCRĂTORULUI CREȘTIN

1. ASPECTE GENERALE
Semnificația originară a cuvântului „caracter“ se referă la semnul sau litera făcută în piatră sau metal de dalta sau priboiul gravorului; deci, caracterul nu se șterge ușor ci rămâne uneori și peste veacuri. La fel stau lucrurile când ne referim la caracterul omului. Caracterul este o dăltuire înăuntrul omului, o înscriere care rămâne și îi direcționează gândurile, gusturile, atitudinile, acțiunile și întreg comportamentul.
În Dicționarul Enciclopedic Român găsim următoarea definiție pentru “caracter”: ,,Ansamblul însușirilor fundamentale psihico – morale ale omului, care se manifestă în modul de comportare și acțiunile sale, în atitudinea sa față de societate, față de muncă, de oameni și de propria sa persoană. Caracterul este dobândit în cursul vieții individuale și depinde de relațiile istorico – sociale, de apartenența la o anumită clasă, de școală, de familie și, în genere, de condițiile în care se formează omul.”
Biblia nu dă definiții, ci prezintă caractere și face referiri la caracter când vorbește despre ,,omul dinăuntru”. Omul dinafară reprezintă persoana, iar omul dinăuntru reprezintă personalitatea omului. Biblia ne spune clar că nu vasul de lut are valoare, ci comoara din vas. ,,Comoara aceasta o purtăm în niște vase de lut.” (2 Cor. 4:7) Când mă refer la lucrătorul creștin, mă gândesc la acea persoană pe care a ales-o Dumnezeu și i-a dat oportunitatea să slujească unei comunități de oameni. Este o persoană reper și în același timp un model pentru alții, de aceea este de mare importanță caracterul unui lucrător creștin.
2. IMPORTANȚA TEMEI
a. Importanța caracterului
Caracterul ne arată mereu tuturor cine suntem. De aceea trebuie să acordăm o mare importanță formării lui. Ca oameni mereu ne întrebăm ce-ar trebui să facem, ce-ar trebui să schimbăm, și nu ne întrebăm ce-ar trebui să fim sau ce-ar trebui să schimbăm la caracterul nostru. Caracterul este mai important decât competența.
Trăim într-o societate în care se pune mare bază pe oameni competenți și nu este rău, deoarece avem nevoie de oameni competenți în toate domeniile, dar ceea ce este greșit este faptul că nu se pune accent pe caracterul omului. Pentru Dumnezeu este mai important caracterul omului decât abilitățile și competența sa.
b. Relevanța chemării
Să nu uităm că noi suntem lucrători împreună cu Dumnezeu și lucrul acesta este o onoare. Apostolul Pavel accentuează acest adevăr bisericii din Corint: “Căci noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu. Voi sunteți ogorul lui Dumnezeu, clădirea lui Dumnezeu.” (1 Cor. 3:9) Nu cred că este mai mare cinste pentru un creștin decât aceea de a fi chemat să fie co-lucrător cu Dumnezeu. Lucrul acesta este un har și trebuie luat ca atare. Să nu uităm că atunci când Dumnezeu cheamă oameni în lucrare El le dă resursele necesare.
c. Responsabilitatea
Orice lucrător creștin trebuie să fie conștient de marea responsabilitate pe care o are. Nu putem trece cu vederea faptul că lucrarea pe care o facem trebuie să fie o lucrare de calitate: ,,lucrarea fiecăruia va fi dată pe față: ziua Domnului o va face cunoscut, căci se va descoperi în foc. Și focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia.” (1 Cor. 3:13) Marea responsabilitate pe care o are lucrătorul creștin este dată de faptul că va da socoteală înaintea lui Dumnezeu de sufletele celor pe care îi slujește: ,,Ascultați de mai marii voștri și fiți-le supuși, căci ei priveghează asupra sufletelor voastre, ca unii care au să dea socoteală de ele; pentru ca să poată face lucrul acesta cu bucurie, nu suspinând, căci așa ceva nu v-ar fi de niciun folos.“ (Evrei 13:17)
3. SCOPUL TEMEI
Atunci când citim cu atenție în Cuvântul lui Dumnezeu despre viața oamenilor pe care El I-a folosit de-a lungul vremurilor, vom descoperi una din calitățile importante pe care toți aceștia au avut-o, și anume caracterul. Când vorbim de caracter trebuie amintit că omul nu se naște cu un anume caracter, ci caracterul se formează în timp. De asemenea, e important de știut și cum se formează oamenii de caracter. Dumnezeu ne-a pus la dispoziție mai multe resurse pentru a ne forma caracterul.

Biblia este o resursă principală prin care Dumnezeu vrea să ne formeze caracterul, punându-ne la dispoziție exemple de oameni care au trecut prin școala formării caracterului.
Caracterul se formează prin rugăciune și post. Rugăciunea, ca și postul, este indispensabilă formării caracterului.
Caracterul se formează prin încercări. Ieremia este un exemplu de caracter format prin încercări. El a fost chemat de Dumnezeu într-unul din cele mai grele momente ale istoriei lui Iuda. Ieremia a rămas statornic în lucrarea în care a fost chemat, în ciuda împotrivirii, a nepăsării și a răutății poporului. Chiar dacă nu este de dorit, Dumnezeu folosește uneori situații dramatice, încercări, prigoană, batjocură și suferință ca să modeleze și să formeze caractere puternice.
Caracterul se formează prin ascultare. Această calitate spirituală lipsește din viața multor creștini. Ca lucrători suntem prea grăbiți să vorbim și greu ne facem timp să ascultăm. Când Dumnezeu l-a strigat pe Samuel, să nu uităm că el și-a făcut timp să asculte vocea lui Dumnezeu, „…Vorbește, căci robul Tău ascultă” (1 Sam.3:10b).
Caracterul se formează prin disciplină. Disciplina și motivația corectă vor duce la formarea unor caractere puternice. Să nu uităm că disciplina este cea care ne conduce spre o motivație corectă. Nu avem cum să fim oameni de caracter fără o viață disciplinată. Să-l amintim aici pe împăratul David, care avea multe responsabilități, dar era disciplinat când era vorba de Casa Domnului – „Mă bucur când mi se zice «Haidem la Casa Domnului»” (Ps. 121:1).
Un lucrător creștin trebuie să fie disciplinat în toate sectoarele vieții, un model pentru cei din jur.
O altă sursă de formare a caracterului este educația. Educația se poate primi în familie, școală sau biserică. Nu orice educație formează caractere puternice, ci numai acele învățături sănătoase bazate pe principiile Scripturii. Rolul familiei este foarte important în formarea de caractere. Dacă familia este celula sănătoasă a societății înseamnă că o familie sănătoasă, zidită pe principii sănătoase, va influența societatea. Din păcate, familiile cu principii sănătoase parcă sunt tot mai puține. Cum ar arăta societatea noastră, dacă școala i-ar educa pe copii după principiile morale ale bibliei?… Binecuvântat este lucrătorul creștin, care a avut parte de o educație aleasă în familie, școală și biserică!
Experiențele altora, fie ele pozitive sau negative, ne pot ajuta în formarea caracterului. Biblia este bogată în exemple de oameni care ne pot folosi și de la care avem de învățat. Experiențele prin care a trecut Iosif ne demonstrează că putem să rămânem oameni de caracter chiar și atunci când suntem ispitiți de Diavolul. Experiențele triste din viața lui Samson ne ajută să înțelegem pericolul la care suntem predispuși atunci când ne jucăm cu păcatul.
Esențială în formarea caracterului este și atitudinea. Atitudinea trebuie privită ca fundament al caracterului. Fiecare dintre noi luminează o cameră, unii atunci când intră… iar alții atunci când ies. Cred că diferența dintre categoriile de oameni o face atitudinea. Cineva spunea: „Atitudinea, nu aptitudinile va determina altitudinea ta!”. Lou Holtz, antrenorul echipei de fotbal Notre Dame, spunea: „Abilitatea este ceea ce tu poți să faci. Motivația determină ceea ce faci. Atitudinea determină corectitudinea a ceea ce faci.” „Atitudinile sunt tipare de gândire care se formează în decursul unei lungi perioade de timp”, este observația pastorului James MacDonald. „Aceste tipare de gândire sunt atât de adânc înrădăcinate în inimile noastre încât nici măcar nu le mai observăm. Suntem atât de obișnuiți să reacționăm într-un anumit fel, încât alegerile noastre devin automate și, cu timpul, încetăm să le mai privim ca fiind alegeri conștiente” , accentuează același pastor mai sus citat. De aceea, dat fiind faptul că atitudinile noastre devin parte a personalității noastre, e foarte important să cultivăm atitudini corecte care vor determina formarea unui caracter creștin autentic.

Analizând pasajul din Filipeni 2:3-8, apostolul Pavel ne oferă un indicator sau un exemplu perfect, demn de urmat, în ceea ce privește atitudinea în viața de slujire. În acest pasaj vom observa câteva dintre calitățile lui Hristos, calități care i-au fost încredințate datorită atitudinii Sale: vers. 5: ”Să aveți în voi gândul acesta care era și în Hristos Isus”. Hristos era hotărât, ferm: vers. 6,7: ”El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine însuși și a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor.” Hristos era supus: vers: 8: ”La înfățișare a fost găsit ca un om, S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce.”
Apostolul Pavel ne prezintă aceste calități ale lui Hristos cu scopul de a privi la caracterul Lui și de a învăța că aceste calități trebuie să ni le însușim.
În cele ce urmează vom analiza caracterul lucrăto-rului creștin uitându-ne la atitudinea pe care acesta trebuie să o aibă față de cele mai importante aspecte ale vieții.
ATITUDINEA FAȚĂ DE DUMNEZEU
Lucrătorul creștin trebuie să aibă în primul rând pasiune pentru Dumnezeu și apoi pentru lucrarea pe care o face. Caracterul lucrătorului creștin se cunoaște din relația lui personală cu Dumnezeu și din atitudinea acestuia față de Dumnezeul pe care Îl slujește. ”Istoria omenirii va arăta, probabil, că nici un popor nu s-a ridicat vreodată mai presus de religia lui, iar istoria spirituală a omului demonstrează cu certitudine faptul că nici o religie n-a fost vreodată superioară ideii ei despre Dumnezeu”, spunea renumitul teolog A.W. Tozer.1 În aceeași ordine de idei A.W. Tozer continua: ”Întotdeauna, lucrul cel mai revelator despre Biserică este imaginea ei despre Dumnezeu, după cum cel mai semnificativ mesaj al ei este ceea ce spune ea despre Dumnezeu.”2 Așadar, felul în care lucrătorul creștin îl vede pe Dumnezeu este cu atât mai important cu cât acesta este chemat nu doar să vegheze asupra relației lui personale cu Dumnezeu, dar și să învețe pe alții despre Dumnezeul în care crede. Un vechi proverb românesc spune: ”Spune-mi cu cine te însoțești ca să-ți spun cine ești.” În tonul acestui proverb cineva spunea ”Spune-mi cum Îl vezi pe Dumnezeu ca să-ți spun cine ești.” Sunt câteva aspecte esențiale care îl caracterizează pe lucrătorul creștin atunci când vorbim despre atitudinea lui față de Dumnezeu:
CUNOAȘTEREA PERSONALĂ A LUI DUMNEZEU.
Apostolul Pavel a avut o mare dorință ca să-L cunoască personal pe Dumnezeu și în Filipeni 3:8-10 spunea: „Ba încă și acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, față de prețul nespus de mare al cunoașterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate și le socotesc ca un gunoi, ca să câștig pe Hristos și să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credința în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credință. Și să-L cunosc pe El și puterea învierii Lui, și părtășia suferințelor Lui, și să mă fac asemenea cu moartea Lui;”
Pavel nu se mulțumea cu o cunoaștere despre Dumnezeu sau o cunoaștere superficială, ci în versetul 10 ne deslușește clar ce fel de cunoaștere a lui Isus își dorea el. Pavel știa că „puterea învierii Lui” este absolut necesară și esențială în viața creștinului, dar mai cu seamă în viața de slujire. Fără puterea lui Dumnezeu ne vom trudi în zadar și fără rezultate. Pavel era conștient că un creștin va avea parte de suferințele lui Isus (Filipeni 1:29 – „Căci, cu privire la Hristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să credeți în El, ci să și pătimiți pentru El.”) De aceea dorința lui Pavel era și aceea de a fi părtaș la suferințele lui Isus. Există un preț pe care un slujitor a lui Hristos trebuie să-l plătească și acesta îl amintește tot sfântul apostol Pavel în 2 Timotei 3:12 „De altfel, toți cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus vor fi prigoniți.”
Apostolul neamurilor mai dorea încă un lucru în această cunoaștere profundă a lui Dumnezeu și anume: „Să mă fac asemenea cu moartea Lui.” (Filipeni 3:10,11) Există un principiu al rodirii pe care Domnul Isus îl spune în Ioan 12:24 „Adevărat, adevărat vă spun că dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce mult rod.” Acest verset este poate cel mai profund verset despre trăirea creștină și de aceea apostolul Pavel voia numaidecât să se identifice cu moarte lui Hristos. Nu pot să-L cunosc pe Hristos, până nu moare omul vechi din mine și până nu se naște omul cel nou. Când Îl vom cunoaște pe Dumnezeu în profunzime, atunci ne vom îndrăgosti de El și vom striga ca și Toma: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” (Ioan 20:28) .
“Încă din grădina Eden, perioada celei mai revenite inocenți ei, oamenii și-au dorit să-l cunoască pe Dumnezeu. Marii oameni ai Bibliei au fost, din cele mai vechi timpuri, niște veritabili căutători. Patriarhii l-au cunoscut pe Dumnezeu pas cu pas, profeții – prin revelație succesive, iar înțelepții – printr-o tâlcuire profundă a vieții. Împreună, deși în epoci diferite, toți s-au lăsat mânați de tainica dorință a cunoașterii Lui”3, în cuvinte alese observa pastorul Ghiță Mocan. Această năzuință de a-L cunoaște pe Dumnezeu în mod personal trebuie să fie arzătoare în inima slujitorului bisericesc dacă vrea să facă parte din norul acestor martori cu care Însuși Dumnezeu s-a lăudat pe paginile Sfintelor Scripturi.
Cunoașterea personală a lui Dumnezeu ne va determina să-i îndemnăm și pe alții să-L cunoască pe El. De fapt, acest lucru face parte din mandatul unui lucrător autentic a lui Dumnezeu. David îi îndemna pe cei din vremea lui: „Gustați și vedeți ce bun este Domnul!” (Psalmul 34:8)
SMERENIA
Un aspect foarte important în relația omului cu Dumnezeu este smerenia. După ce îl cunoști pe Dumnezeu în măreția și splendoarea Lui primul lucru este umblarea cu Dumnezeu în smerenie. Merită amintită atitudinea de smerenie pe care a avut-o Solomon atunci când a rostit următoarea rugăciune către Dumnezeu: „7. Acum Doamne Dumnezeul meu, Tu ai pus pe robul Tău sa împărățească în locul tatălui meu, David; și eu nu sunt decât un tânăr, nu sunt încercat. 8. Robul Tău este în mijlocul poporului pe care l-ai ales, popor foarte mare, care nu poate fi nici socotit, nici numărat, din pricina mulțimii lui. 9. Dă, dar, robului Tău o inimă pricepută, ca să judece pe poporul Tău, să deosebească binele de rău! Căci cine ar putea să judece pe poporul Tău, pe poporul acesta așa de mare la număr!?” (1 Regi 3:7-9) Dacă ne vom uita cu atenție în Scriptură la oamenii pe care Dumnezeu i-a folosit de-a lungul istoriei, toți au recunoscut că sunt necorespunzători și s-au văzut într-o totală dependență de Dumnezeu.
Omul lui Dumnezeu Moise se vedea un om cu cusur în vorbire (Exodul 4:10 „Moise a zis Domnului: „Ah! Doamne, eu nu sunt un om cu vorbirea ușoară; și cusurul acesta nu-i nici de ieri, nici de alaltăieri, nici măcar de când vorbești Tu robului Tău; căci vorba și limba-mi este încurcată.”) Și totuși Dumnezeu l-a ales să fie un lider pentru poporul Israel și a ales să vorbească cu el gură către gură.
Ghedeon se vedea mic și neînsemnat când i-a spus lui Dumnezeu: „Ghedeon I-a zis: „Rogu-te, domnul meu, cu ce să izbăvesc pe Israel? Iată că familia mea este cea mai săracă din Manase, și eu sunt cel mai mic din casa tatălui meu.” (Judecători 6:15) Și totuși prin Ghedeon, Dumnezeu a adus biruință asupra Madianiților.
Sfântul apostol Pavel a dovedit smerenie atunci când a spus: „Da, mie, care sunt cel mai neînsemnat dintre toți sfinții, mi-a fost dat harul acesta să vestesc Neamurilor bogățiile nepătrunse ale lui Hristos.” (Efeseni 3:8) Și, totuși, a fost cel mai mare apostol al neamurilor de care Dumnezeu s-a folosit.
O cugetare despre smerenie spune astfel: „Puțini oameni sunt destul de mari ca să fie suficient de mici pentru a-i folosi Dumnezeu.” În altă parte el afirmă un paradox care nu are sens decât când rămânem în adevărul Sfintelor Scripturi: ”Când sunt slab atunci sunt tare.” (2 Cor. 12:10) Slăbiciunea la care se referea apostolul avea în vedere recunoașterea propriei nevrednicii și apelarea la atotputernicia lui Dumnezeu. Într-o carte scurtă, dar cu multă înțelepciune divină, soții Edwin și Lillian Harvey scriu, citându-L pe W.L. Watkinson, că ”Biserica lui Dumnezeu este o scenă a dezamăgirii și eșecurilor. Nimic nu pare să izbândească. Lucrătorii sunt smulși când e mai multă nevoie de ei; acțiuni costisitoare născute în entuziasm sunt îngropate cu lacrimi; dezastre și întârzieri ne asaltează din toate părțile. Suferim mai multe pierderi decât oricine altcineva, mai multe înfrângeri decât oricare altă armată, mai multe naufragii decât pe orice mare înfuriată. Dar eșecurile noastre sunt victorii infinite; înfrângerile noastre, reușite; martirii noștri, învingători; cădem în leșin pe cale doar ca să biruim; murim ca să trăim în puterea și frumusețea învierii…. El, care este Același ieri, astăzi și în veșnicie, cunoaște toate acestea. Este planul Lui, iar El nu este descurajat.”4 Câtă frumusețe în aceste cuvinte! Lucrătorul creștin trebuie să aibă întotdeauna în prim plan slava lui Dumnezeu. Eșecurile, pierderile, limitările, abilitățile și resursele personale trebuie puse în mâna lui Dumnezeu. Dacă sunt dureroase și poartă în cu ele o forță negativă, Cel Preaînalt le poate răscumpăra și transforma în binecuvântări. ”Nimic nu se pierde atunci când Dumnezeu ne convertește. Ceea ce noi vrem să schimbăm este ceea ce Dumnezeu vrea să transforme în ceva folositor. El Se va folosi de vechile noastre răni, de ocolișurile pe căi greșite, de talentele și înzestrările noastre.”5 Smerenie înseamnă totală dependență de Dumnezeu. Biblia zugrăvește caractere care au trebuit să dovedească smerenie și atunci când și-au văzut minusurile și au trebuit să accepte harul lui Dumnezeu, dar și atunci când ochii lor au văzut zorii succesului.
PASIUNEA PENTRU DUMNEZEU
Un alt aspect important în atitudinea lucrătorului creștin față de Dumnezeu este pasiunea pentru El.
Există un pericol pentru lucrătorul creștin, și anume, să aibă pasiune pentru lucrarea pe care o face, dar să nu aibă pasiune pentru Dumnezeu. În mod natural, dacă există pasiune pentru Dumnezeu în primul rând, atunci va exista și o motivație corectă în a face lucrarea cu pasiune. Îngerului (liderului) Bisericii din Efes Domnul Isus i-a transmis următorul mesaj tranșant: „2. „Știu faptele tale, osteneală ta și
răbdarea ta, și că nu poți suferi pe cei răi; că ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli, și nu sunt, și i-ai găsit mincinoși. 3. Știu că ai răbdare, că ai suferit din pricina Numelui Meu și că n-ai obosit. 4. Dar ce am împotriva ta este că ți-ai părăsit dragostea dintâi.” (Apocalipsa 2:2-4)
Este greu de imaginat și totuși este posibil ca cineva să facă multe lucruri bune: să se ostenească, să aibă răbdare, să urască păcatul, să-i deosebească pe cei care sunt copii a lui Dumnezeu de cei care nu sunt, să sufere pentru Dumnezeu, dar… să-i lipsească dragostea, adică pasiunea pentru Dumnezeu. Când ne lipsește pasiunea rămâne doar obligația. Și atunci când facem anumite lucruri din obligație, pentru că trebuie făcute, nu valorează nimic în ochii lui Dumnezeu. Când e pasiune pentru Dumnezeu nimic nu e greu. Dumnezeu vrea inima noastră plină de dragoste pentru El, nu doar activismul nostru. Să nu uităm porunca dată de apostolul Pavel în Coloseni 3:23 – „Orice faceți să faceți din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni.” Cât de radicale sunt cuvintele apostolului în 1 Cor. 16.22: „Dacă nu iubește cineva pe Domnul nostru Isus Hristos, să fie anatema!” Pastorul John Piper a observat cum, pe paginile Sfintei Scripturi, oamenii lui Dumnezeu sunt ”înfățișați arzând, tânjind, flămânzind, însetând și topindu-se după El. Sunt arătați, de asemenea, bucurându-se de Dumnezeu, desfătându-se în El și fiind împliniți în El.”6 Pasiunea pentru Dumnezeu, așadar, nu este doar o poruncă biblică, dar este și o protecție în fața ispitelor lumii căci, atunci când ne bucurăm și ne desfătăm în Dumnezeu, plăcerile lumii vor fi socotite gunoi și nu ne vor atrage. Pe de altă parte, când Îl iubim pe Dumnezeu cu pasiune, ura din partea lumii sau a fraților mincinoși va fi percepută ca ură împotriva Domnului Hristos Însuși.
Opusul pasiunii este rutina. Este atât de dezgustător și trist când Dumnezeu este slujit de oameni intrați în rutină. Acțiunile lor sunt mecanice, ei sunt într-o stare de letargie spirituală, sunt
6 John Piper, Când nu-L doresc pe Dumnezeu, Oradea, Scriptum, 2007, pag. 28
copleșiți de un spirit apatic și cauza nu este alta decât lipsa pasiunii pentru Dumnezeu. Pasiunea este aceea care te menține într-o stare de clocot, însă rutina te îndreaptă spre starea de căldicel, stare care îi provoacă dezgust lui Dumnezeu. De aceea fiecare slujitor al lui Dumnezeu trebuie să se roage fierbinte ca flacăra pasiunii pentru El să nu se stingă niciodată în inima lui și să slujească de dragul lui Dumnezeu.

Marinel Ciocan