Ce prioritate are evanghelizarea pentru mine?

„Afacerea mea este să
propovăduiesc Evanghelia,
iar pe lângă aceasta, repar
pantofi ca să îmi achit
cheltuielile necesare.“
William Carey

Dacă aș avea un jurnal în care în fiecare sfârșit de zi aș scrie
despre cele întâmplate – despre ceea ce am învățat, despre ceea
ce am realizat, despre orice progres din orice domeniu al vieții
mele, de câte ori pe săptămână aș scrie măcar despre un simplu
cuvânt, o faptă sau un gând pus în slujba evanghelizării?
Ce prioritate avem?
Și dacă nu am un răspuns la această întrebare, răsfoiesc pagină
după pagină înapoi și încerc să caut măcar în ultima lună
ca să citesc despre măcar un moment destinat propovăduirii
Evangheliei. Și poate și la această încercare rămân dezamăgit
pentru că nu găsesc nimic scris despre niciun gest care să-l invite
pe aproapele meu la Dumnezeu. Și ca să îmi liniștesc conștiința
vinovată, renunț să caut mai departe și îmi impun ceea ce
am auzit la una dintre ultimele predici auzite la biserică, prin
comportamentul meu și felul meu de a trăi, eu de fapt sunt un
exemplu și că acesta e cel mai bun mod de a evangheliza și uit să
mai verific dacă am măcar o singură dovadă că, în ultimii 10, 20,
30 de ani, măcar o persoană a văzut ceva la mine ce să-l atragă
la Dumnezeu.
Dar poate renunț să caut mai departe în jurnal pentru că miam
dat seama că și dacă aș mai găsi undeva ceva scris, am omis
de fapt scopul meu ca și copil a lui Dumnezeu, slujba care devenind
o făptură nouă, mi-a fost încredințată încă din prima zi
a unei vieți în Hristos – o sarcină cu care mă trezesc în fiecare
dimineață. „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură
nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut
noi. Și toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu, care
ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos și ne-a încredințat slujba
împăcării; că adică, Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea
cu Sine, neținându-le în socoteală păcatele lor, și ne-a
încredințat nouă propovăduirea acestei împăcări. Noi, dar,
suntem trimiși împuterniciți ai lui Hristos; și, ca și cum Dumnezeu
ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui
Hristos: împăcați-vă cu Dumnezeu!“ (2 Cor. 5:17-20)
Apostolul Pavel evanghelizează!
Apostolul Pavel, care după Domnul Isus Hristos a fost cel mai
eficient evanghelist și misionar are o înțelegere și o viziune foarte
clară asupra cine suntem noi ca și moștenitori ai Împărăției lui
Dumnezeu și că implicit ne-a fost încredințată o singură slujbă
primordială.
Mai mult de atât Pavel arată prin cuvintele sale „ca și cum
Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte“ și atitudinea
corectă pentru această slujbă și mai ales față de cei neîmpăcați
cu Dumnezeu. Nicidecum nu este mentalitatea „măcar“ aceea a
unui creștin care a murit împreună cu Hristos ca să trăiască prin
Hristos și pentru Hristos. „Și El a murit pentru toți, pentru ca
cei ce trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înșiși, ci pentru Cel
ce a murit și a înviat pentru ei.“ (2 Cor. 5:15).
Isus ne trimite să evanghelizăm!
Dumnezeu nu poate accepta nici un singur „măcar“ atunci
când te trimite să le spui oamenilor care mor în păcatele lor
datorită necunoștinței Evangheliei – și pentru ei a curs sângele
scump lui Isus la Golgota. În numele „Isus“ se află numele
vechi-testamentar „Iehova“. În legătură cu acest nume înseamnă
Isus: „Iehova mântuiește“ – ceea ce denotă scopul primar al venirii
și al lucrării lui Isus. Cine este de fapt Isus? Numele Lui care
I-a fost dat de Dumnezeu Însuși încă înainte să se nască, când a
trimis un înger al Său ca să îi vorbească lui Iosif: „Ea va naște un
Fiu și-i vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul
Lui de păcatele sale.”(Mat. 1:21).
Cu siguranță nu este o noutate pentru noi. Totuși, nu este
oare adevărat că ne-am obișnuit doar cu un Isus care este un
prieten, la care venim să îi spunem poverile și problemele noastre,
ne închinăm și îi spunem rugăciuni frumoase duminică de
duminică? Este oare posibil să Îl declarăm pe Isus în centrul vieții
noastre și să nu mai recunoaștem centrul vieții Sale?
Lipsa de motivație.
O lipsă de motivație nu putem să negăm atunci când
cercetăm viețile noastre și poate și interesele primare a bisericilor
noastre. Dacă stăm și medităm asupra mai multor motive
posibile pentru dezinteresul nostru, ar trebui să ne alarmăm și
să căutăm să inițiem o schimbare. Unul din motive și probabil
cel mai devastator ar fi că nu îl cunoaștem pe Isus cu adevărat –
nu cunoaștem natura și lucrarea Evangheliei Sale. Alte explicații
ar fi: nu respectăm trimiterea lui Isus, nu dăm importanță poruncilor
Lui, nu îl iubim pe aproapele nostru, ne este rușine sau frică
să îl mărturisim pe Isus. Poate nu mai este iadul așa de real pentru
noi și nu ne mai pasă de cei din jurul nostru că vor avea parte
de pedeapsă veșnică. Suntem preocupați doar de noi înșine și
ne temem că nu putem să ne trăim viața și să ne realizăm pe
acest pământ. Oricare ar fi motivul, dacă identificăm măcar unul
– Dumnezeu așteaptă ca să ne întoarcem cu toată inima la El.
William Carey, afacerea mea este să
propovăduiesc Evanghelia.
William Carey care a rămas în istorie ca unul dintre cei mai
mari misionari, a înțeles ce înseamnă să trăiești cu Dumnezeu
și pentru Dumnezeu atunci când a zis: „Afacerea mea este să
propovăduiesc Evanghelia, iar pe lângă aceasta, repar pantofi
ca să îmi achit cheltuielile necesare.“ „Dacă vestesc Evanghelia,
nu este pentru mine o pricină de laudă, căci trebuie s-o vestesc;
și vai de mine, dacă nu vestesc Evanghelia! Dacă fac lucrul
acesta de bunăvoie, am o răsplată. Chiar dacă-l fac de silă,
este o isprăvnicie care mi-a fost încredințată. Care este atunci
răsplată mea? Este să vestesc fără plată Evanghelia pe care o
vestesc, și să nu mă folosesc de dreptul meu în Evanghelie. Căci,
măcar că sunt slobod față de toți, m-am făcut robul tuturor, ca
să câștig pe cei mai mulți.” (1 Cor. 9:16-19).

Daniel Cendes