Cum să îți iubești dușmanii, Daniel?

Cea mai mare provocare pentru mine e iubirea dușmanilor. Din cauza aceasta scriu un articol pe care mi-l voi adresa mie: Cum să îmi iubesc dușmanii?

I. Încep cu cine sunt dușmanii mei?
Nu am întâlnit pe nimeni care să vină să-mi spună că mă urăște, că îmi vrea răul, sau că îmi este vrăjmaș. Atunci cine sunt dușmanii mei? Pe toți aceia care îmi vor răul, care mă jignesc pe gratis, care mi-au înșelat prietenia sau încrederea pe care le-am acordat-o în momente de sinceritate, îi consider dușmani. Observ că am două feluri de dușmani. În prima categorie intră cei direcți, care își arată ostilitatea pe față, cu priviri gata să ucidă sau cu zâmbete disprețuitoare. Aceștia sunt mai de dorit, chiar dacă răutatea lor e surprinzătoare. Pe cealaltă parte sunt dușmanii prefăcuți: aceștia se declară prieteni, pretind că “îmi vor binele”, încât am ajuns să cred zicala “Doamne, ferește-mă de acești prieteni, că de dușmani mă feresc singur”. Mă îngrijorez când observ că pe listă sunt mulți frați în Domnul, însă mă liniștesc când mă gândesc că și Isus a avut o listă de dușmani plină cu preoți și cărturari care L-au dus la moarte. Ai mei au vrut în cel mai rău caz doar să mă bată. Sau poate că nu a venit încă vremea…

II. De ce trebuie să-mi iubesc vrăjmașii?
01
E porunca Domnului. „Dar Eu vă spun: Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc.” (Matei 5:44)

Această poruncă a Domnului e foarte radicală. Mi-ar fi plăcut o formă mai moale: „iubiți pe vrăjmașii voștri pe cât posibil” sau “încercați să-i iubiți” sau ceva de felul acesta. Ca să fie lucrurile și mai complicate, Domnul cere să-i binecuvântez pe cei ce mă blestemă, să le fac bine și să mă rog pentru ei. Am probleme la capitolul făcut bine. Pot să-i binecuvântez formal (am învățat asta), pot să mă rog doar de pe buze sau pentru urechile altora, dar la punctul “făcut bine” consider că nu merită, ei vor uita repede și o vor lua de la capăt. Dar cu toate acestea porunca Domnului e poruncă și trebuie îndeplinită.

02
E pentru binele meu. „ca să fiți fii ai Tatălui vostru care este în ceruri… Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai așteptaţi? Nu fac așa și vameșii? Și dacă îmbrăţișaţi cu dragoste numai pe fraţii voștri, ce lucru neobișnuit faceţi? Oare păgânii nu fac la fel? Voi fiţi dar desăvârșiţi, după cum și Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit.” (Matei 5:45-48).

M-a uimit întotdeauna cum Isus, care cunoaște oamenii mai bine ca oricine, nu vorbește de eliberarea de ură și dușmănie ca avantaje personale (mânia, furia, dușmănia ucide pe cel ce le are), ci le prezintă din perspectiva veșniciei. Dacă vreau să fiu fiu al Tatălui ceresc și îmi doresc răsplată veșnică, trebuie să-mi iubesc vrăjmașii.

03
E pentru binele dușmanului. M-am motivat des în iubirea vrăjmașului prin încercarea de a-l câștiga, făcându-i bine. Așa cum scriam mai sus, nu prea cred că folosește. David îi face bine lui Saul care e plin de invidie în repetate rânduri. Saul are momentele lui de luciditate – 1 Sam. 24:17, 26:21: Saul a zis: „Am păcătuit; întoarce-te, fiul meu David, căci nu-ţi voi mai face rău, fiindcă în ziua aceasta viaţa mea a fost scumpă înaintea ta. Am lucrat ca un nebun și am făcut o mare greșeală.”, dar repede uită și o ia de la capăt cu vânarea lui David.

Așa că mi-a rămas – Prov. 25:21-22: “Dacă este flămând vrăjmașul tău, dă-i pâine să mănânce, dacă-i este sete, dă-i apă să bea! Căci, făcând așa, aduni cărbuni aprinși pe capul lui, și Domnul îți va răsplăti.” Văzând cărbuni aprinși adunați pe capul lui s-ar putea să se schimbe și din dușman să am un prieten. Îmi place mai mult ideea de a-i face bine dușmanului, adunând cărbuni aprinși pe capul lui.

III. Cum să-mi iubesc dușmanii?
1. Trebuie să țin o distanță
În Matei 18:15 Isus prezintă 3 pași de urmat atunci când ți-a greșit fratele tău. Îl mustri între tine și el, apoi cu martori, iar la urmă îl spui bisericii. Dacă nu funcționează “să fie pentru tine ca un păgân și ca un vameș”.

Orice rană ca să se vindece are nevoie de pansare, izolare. Zgândărită într-una se infectează. Am nevoie în relația cu dușmanii mei de o perioadă de îndepărtare, detașare ca să se vindece rănile și ca celălalt să vadă că s-a întâmplat ceva. Problema e că mi-e greu să ies din starea asta și ajung la pasul doi.

2. Caut avantajele pe care mi le-a adus dușmănia
La un moment dat Biblia zice ca „Căci știa că din invidie dăduseră pe Isus în mâinile lui Pilat” (Matei 27:18). M-a ajutat mult acest verset. Nimeni nu te invidiază pe degeaba. Ei trebuie să vadă calități în mine pe care de multe ori nu le văd. De obicei sunt nemulțumit de mine. Vrăjmașii trebuie să vadă ceva bun, că altfel nu ar fi așa de porniți. Fără să vreau, am un sentiment de milă față de ei. Comparându-se cu mine în adâncimile minții lor se văd inferiori și dezavantajați.

Apoi s-ar putea ca vrăjmășia lor să mă fi ferit de mândrie și aroganță. Prin ei s-ar putea ca Dumnezeu să mă fi ținut într-o stare de smerenie.
3. Trebuie să uit
Un proverb spune că iertarea fără uitare e ca o fântână fără apă. Am observat că am o mare capacitate de uitare: uit răul pe care l-am făcut altora și binele ce mi s-a făcut. Mai uimitor am observat că uit conștient. Vreau să uit și uit.

Această capacitate de a uita trebuie să o canalizez spre vrăjmași. Trebuie să uit ce mi-au făcut. Uitând iert.

Daniel, iubește-ți dușmanii dacă vrei răsplată veșnică!

Daniel Lucuța