De ce avem granițe? Familia Bodnariu

Conform unui studiu condus de către antropologul american Edward Hall în anii 1960, distanța dintre două persoane variază în funcție de relația pe care acestea o au. Cea mai restrânsă zonă poartă numele de spaţiu intim şi se extinde în afara corpurilor noastre la 45 cm în fiecare direcţie (asemenea unei „bule” invizibile care ne înconjoară), în ea putând pătrunde doar familia, prietenii şi animalele de companie. Următoarea zonă poartă numele de spaţiu personal şi se extinde de la 45 de cm la 120 de cm. Aici pot pătrunde prieteni şi cunoscuţi, mai ales în cazul unei conversaţii informale, dar necunoscuţii sunt văzuţi ca intruşi. De la 120 de cm la 360 este zona numită spaţiul social, în care oamenii iau parte la interacţiuni sociale cu necunoscuţii. Dincolo de această barieră se situează spaţiul public, deschis tuturor. Cu toate acestea, unii specialişti spun că limitele diferă de la o cultură la alta şi în funcţie de context.

Specialistul în neuroştiinţă, Ralph Adolphs este de părere că începem să înţelegem acest concept în jurul vârstei de 3-4 ani, urmând ca distanţele specifice fiecărui tip de spaţiu personal să se cimenteze până ajungem la adolescenţă. Într-o lucrare din 2009, Adolphs sublinia faptul că la baza determinării spaţiului personal stă nucleul amigdalian, regiunea din creier implicată în declanşarea fricii. Nucleul amigdalian se activează atunci când spaţiul personal ne este invadat. Acest lucru cauzează răspunsul emoţional puternic produs atunci când cineva stă prea aproape de noi. Un alt specialist, psihologul Robert Sommer, a explicat că, atunci când suntem în locuri aglomerate, precum un autobuz sau metrou, şi nu putem evita invadarea spaţiului personal, tindem să îi „dezumanizăm” pe cei din jur prin evitarea privirii sau a altor contacte.
(sursa : http://www.livescience.com/20801-personal-
space.h)

Așa cum fiecare țară are granițe, zone care le delimitează teritoriul, fiecare ființă umană și implicit fiecare familie are propriile granițe. În cazul familiei Bodnariu este clar că aceste granițe, spațiul personal, a fost încălcat de instituțiile norvegiene prin modul în care acestea au gestionat acest caz. Pot să spun că fiecare membru al familiei a suferit în urma acestor intervenții, fiecare a trăit sentimentul de frică, de nesiguranță, a dezvoltat, în funcție de persoană – mai mult sau mai puțin – anxietate, depresie, furie. Dacă în cazul părinților care sunt adulți și au structura de personalitate dezvoltată putem vorbi despre capacitatea acestora de a depăși trauma, evident nu fără urmări (pot dezvolta repulsie față de instituțiile statului norvegian, sentimente de frică, teamă, nesiguranță etc.).

În cazul copiilor urmările sunt mult mai grave și pot avea repercursiuni pe durata întregii vieți. Studiile arată că acei copii care simt că nu sunt în control sunt mai predispuși să aibă reacții negative intense la evenimente negative. Sentimentul de a nu fi în controlul lucrurilor (locus of control extern) are un impact negativ puternic asupra dezvoltării copilului deoarece îi limitează oportunitățile de a face față provocărilor, de a învăța noi abilități care să-l ajute în situațiile ce vor apărea în viitor și de a solicita ajutorul atunci când are nevoie. Copilul trebuie să-și dezvolte încrederea că va putea să facă față situațiilor negative din viață, situațiilor neprevăzute, situațiilor care nu se pliază pe așteptările sale cu privire la viitor. Locus of control intern reprezintă un factor de protecție și locus of control extern reprezintă un factor de risc pentru anxietate. Familia deține un rol esențial în crearea sentimentului de deținere a controlului de către copil, ori scoaterea copilului din mediu familial trebuie să se facă doar în cazuri de tratament sever aplicat copiilor de către părinții și necooperare a acestora cu serviciile sociale, ceea ce nu a fost cazul la această familie. În mod practic dimensiunile abuzului psiho-emoțional asupra familiei Bodnariu nu se pot cuantifica. Să nu uităm că anxietatea poate fi declanșată și intern de către amintirile traumatice stocate în hipocamp și activate de conexiunile acestuia cu amigdala. O traumă suferită în perioada copilăriei poate fi un bolovan legat la gleznă pe durata întregii vieți.

Sper ca autoritățile norvegiene să înțeleagă greșeala făcută și să stopeze astfel de abuzuri, care pot fi numite crime împotriva familiei și a umanității, pentru că depășind granițele personale, familiale se produce dezumanizare.

Vasile Leș