De ce ne plângem sau ne victimizăm?

Aș fi tentat să spun că a te plânge e ceva specific românesc, dar acest tipar se manifestă pretutindeni în fiecare cultură sau națiune. Este adevărat că nu ne naștem plângăcioși sau în postura de victime, dobândim acest tipar comportamental în urma experiențelor din viață, a persoanelor cu care interacționăm sau a mediului în care trăim.

Fiecare am auzit cel puțin o dată în viață: ,,copilul care nu plânge, nu primește nimic”. Deci un copil care este neglijat, are nevoie de afecțiune, el nu se simte iubit, dar învață că prin suferință poate dobândi ceea ce își dorește. Copilul este cel care observă că atunci când nu îi merge bine, suferă, plânge, părinții își îndreaptă toată atenția înspre el, devin mai buni, sunt preocupați de el. Ori, această convingere repetată și întărită îl va determina ca mai târziu la vârsta adultă să caute situații care să îl mențină în starea de suferință, deoarece, doar în acest fel este convins că va primi atenție, afecțiune și sprijin din partea celorlalți.

Complexul acesta de a ne plânge sau a ne victimiza presupune anumite tipare cognitiv – comportamentale care încep să se formeze din copilărie, iar cu trecerea timpului se repetă și întăresc, acestea ajung apoi să ne influențeze și marcheze viața sub toate aspectele sale.
În terapia cognitiv – comportamentală este folosit cu succes Decalogul raționalității și pentru cunoaștere, Decalogul iraționalității. Din experiența practică pot spune că am constatat existența unui tipar de gândire negativ la foarte multe persoane, și majoritatea dintre acestea gândesc conform tiparului descris în Decalogul iraționalității. Când ești înconjurat de persoane care au un tipar de gândire negativă, mai devreme sau mai târziu vei ajunge și tu să gândești la fel.

De cele mai multe ori ne plângem și ne victimizăm pentru că nu ne asumăm responsabilitatea pentru viața noastră. Chiar dacă noi suntem răspunzători de propriile noastre acțiuni și fapte, este mai ușor să căutăm justificări sau să încercăm să explicăm de ce suntem în situația aceasta. Întotdeauna altcineva este de vină, cineva ne-a îndrumat prost sau ne-a împins de la spate într-o direcție greșită, niciodată nu suntem noi de vină. Practic ne dorim să primim atenție și compasiune din partea celorlalți. Este mai ușor să dăm vina pe alții pentru ceea ce ni se întâmplă, justificându-ne în acest fel nefericirea, decât să ne asumăm greșelile făcute și faptul că noi suntem responsabili de viața noastră. Uneori ne plângem și ne victimizăm din comoditate, din păcate întâlnim acest tipar de comportament și în bisericile noastre. Oameni care se victimizează și se plâng, întotdeauna cineva are ceva cu ei, nimeni nu-i iubește sau simpatizează, ei pozează deseori în postura de martiri, asemenea lui Absalom din 2 Samuel 15:3-6. Absalom nu avea nimic să îi reproșeze tatălui său și totuși făcea pe victima, își dorea puterea tatălui său David, dar nu și caracterul lui și a sfârșit-o tragic.

Creștini fiind și aparținând lui Hristos nu ar trebui să ne plângem sau să ne victimizăm, apostolul Petru e categoric când ne spune ,,la aceasta ați fost chemați” (1 Petru 2:20-21). Deci suferința este apanajul creștinului, el nu trebuie să se plângă pentru că suferă, ci trebuie să aibă ca exemplu pe Iov care spune ,,Domnul a dat și Domnul a luat” (Iov 1:21). ,,Să ne uităm țintă la Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre, adică la Isus …” (Evrei 12:2) și să luăm exemplul Lui ,,… totuși nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu” (Matei 26:39).

Versul unei cântări spune: ,,Tu ești chemat, tu ești chemat, să fii creștin cu adevărat”.

Domnul să ne ajute să fim creștini cu adevărat și atunci nu ne vom mai plânge și nu ne vom victimiza.
Vasile Leș