Despre ecumenism

Ecumenismul este unul dintre su-biectele actuale care preocupă adepții celor mai multe și diferite denominații religioase. În egală măsură, despre ecumenism se vorbește atât în grupul celor care aspiră la pacea și unitatea religiilor, cât și al celor care-l privesc cu ochi critici, fiind numit chiar „panerezia timpurilor noastre” (Iustin Popovici, preot ortodox sârb). Chiar dacă în societatea de astăzi (în special în cea cu un istoric creștin) nu se se vorbește prea des despre ecumenism, influențele sale se văd în toate ariile sociale, intelectuale și religioase.
Astăzi agnosticismul sau ateismul reprezintă poate cel mai mic procent de creștere a numărului de adepți. Însă, după cum se observă mai ales în Europa de Vest, cei mai mulți consideră că există un singur Dumnezeu spre care duc toate religiile.
Dacă aspirațiile ecumenismului sunt pacea și unitatea religiilor, atunci care este motivul pentru care este privit ca o plagă spirituală de către alții, și nicidecum ca pe un țel dezirabil cum îl vede majoritatea? Anticipativ consider că e important să subliniez că, din punct de vedere biblic, proverbialul scop nu scuză de această dată mijloacel și adaug, nici motivațiile realizării unui anumit obiectiv.
Prin articolul de față îmi propun doar să evidențiez câteva aspecte cheie în ceea ce privește adoptarea unei poziții biblice, echilibrate referitoare la ecumenism.

Definiție
Cuvântul ecumenism provine de la termenul din limba greacă oekumene care apare de 15 ori în Noul Testament (Luca 21:26, Rom. 10:18, Evrei 1:6 etc) și înseamnă întreaga lume locuită.
Dincolo de semantica lui strictă, cuvântul ecumenism se referă de cele mai multe ori la ideea de a se găsi punctele comune ale religiilor în vederea păcii și a unității.
Adesea se face trimitere la ecumenism ca la o mișcare. Însă, având în vedere faptul că ideea promovată de ecumenism a găsit sol fertil și în cadrul altor religii decât cea creștină, putem vorbi mai degrabă de ecumenism ca fenomen.

Repere istorice
Există diverse opinii referitoare la datarea începutului ecumenismului cât și la sursa acestuia. Majoritatea aduce în discuție Consiliul Mondial al Bisericilor, care a fost înființat în 1948 și s-a constituit mai mult în scopul unui dialog interconfesional decât ca intenție de unitate a bisericilor membre ale acestui consiliu. De-a lungul deceniilor, scopul consiliului acestuia a denaturat, așa încât în anul 2013 la Busan, Coreea de Sud, au participat și au conferențiat nu doar creștini ci și reprezentanți ai altor religii – și acestea în numele păcii. Cu toate acestea, chiar dacă acest consiliu se înscrie în linia fenomenului numit ecumenism și anume pacea cu prețul adevărului, consider că rolul Bisericii Catolice în promovarea și propagarea ecumenismului a fost și este mult mai mare.
Între anii 1962 și 1965 a avut loc la Vatican cel de-al 21-lea conciliu al Bisericii Catolice, numit Vatican II. Acest conciliu a avut drept temă relația Bisericii Catolice cu lumea modernă, fiind totodată primul conciliu la care nu s-a emis nici o nouă dogmă nici nu s-a discutat vreo erezie. Însă el avea să fie pivotul în jurul căruia să graviteze ecumenismul. Conținutul decretelor acestui conciliu pot fi găsite atât online, cât și tipărite în mai multe limbi. În măsura relevanței citez doar câteva dintre afirmațiile consemnate în cadrul lui:
a Se afirmă supremația Bisericii Catolice: „Aceasta este Biserica unică a lui Cristos, pe care o mărturisim în crez ca una sfântă, catolică şi apostolică.” sau „…nu s-ar putea mântui aceia care, bine ştiind că Biserica Catolică a fost întemeiată ca necesară de Dumnezeu prin Cristos Isus, nu ar voi să intre în ea sau să rămână în ea.” (din documentul Lument Gentium);

b Se promovează refacerea unității tuturor creștinilor: „Cu aceia care, fiind botezaţi, poartă numele de creştini dar nu mărturisesc întreaga credinţă sau nu păstrează unitatea comuniunii sub conducerea urmaşului lui Petru, Biserica se ştie unită din mai multe puncte de vedere…” (din secțiunea Biserica și creștinii necatolici);

c Referitor la alte religii (din Nostra Aetate):
„în hinduism, oamenii scrutează misterul divin şi îl exprimă într-o inepuizabilă bogăţie de mituri şi prin eforturi filozofice pătrunzătoare şi caută eliberarea de neliniştile şi de limitele condiţiei noastre fie prin forme de viaţă ascetică, fie prin meditaţie profundă, fie prin refugierea în Dumnezeu cu iubire şi încredere.”
„În diferitele forme ale budismului se recunoaşte insuficienţa radicală a acestei lumi schimbătoare şi se învaţă o cale pe care oamenii, cu suflet evlavios şi încrezător, să poată atinge starea de eliberare perfectă sau să ajungă la iluminarea supremă bazându-se pe strădaniile proprii sau pe un ajutor de sus”;
„De asemenea, celelalte religii existente în lume se străduiesc să întâmpine, în diferite feluri, neliniştea inimii omului, punându-i în faţă căi, adică învăţături, precepte de viaţă şi rituri sacre.”
„Biserica Catolică nu respinge nimic din ce este adevărat şi sfânt în aceste religii.”
„Însă planul mântuirii îi îmbrăţişează şi pe aceia care îl recunosc pe Creator, şi printre ei în primul rând pe musulmani care, declarând că ţin credinţa lui Abraham, adoră împreună cu noi pe Dumnezeul unic, milostiv, care va judeca pe oameni în ziua de apoi.” (Lumen Gentium)
Din citatele oferite și, mai cu seamă din lecturarea întregului conținut al conciliului Vatican II, se observă limpede mesajul pe care Biserica Catolică îl aduce lumii: religiile diferă doar în ceea ce privește gradul de revelație, însă, toate conduc spre același Dumnezeu unic, revelat în primul rând în Sfânta Scriptură. Începând cu Vatican II dispare ideea de adevăr absolut, Biblia, deoarece toate religiile conțin o anumită doză de adevăr. Apare ideea eronată conform căreia există trei religii avraamice: iudaismul, creștinismul și islamul. Allah al Coranului și Dumnezeul Bibliei sunt prezentați ca fiind unul și același.

Perspectivă biblică

De mic copil, când auzeam despre ecumenism, se vorbea despre faptul că, sub domnia lui Antichrist – papa de la Roma – toate religiile se vor uni într-una singură, în speță catolico-ortodoxă și îi vor prigoni pe ceilalți creștini adevărați. Ideea aceasta este larg răspândită încă și astăzi. Este cunoscută multitudinea de portretizări și asocieri ale lui Antichrist cât și reperele escatologice mai mult sau mai puțin di-scutabile din istoria creștinismului. Nu doresc și nu există spațiu pentru a discuta despre implicațiile escatologice ale ecumenismului. Totuși, în cazul în care toate încadrările în rama evenimentelor viitoare vor fi în concordanță cu această învățătură, este oare persecuția cel mai grav lucru care se poate întâmpla adevăraților credincioși?

1) Persecuția nu este cel mai grav lucru care se poate întâmpla adevăraților credincioși. Pe cei persecutați Domnul Isus îi numește „fericiți” (Matei 5:10); răsplata celor persecutați va fi mare (Matei 5:12); Duhul Sfânt îi însoțește în mod deosebit pe cei persecutați (Marcu 13:11); credincioșii persecutați sunt părtași la suferințele Mântuitorului și la ale celorlalți asemenea lor (Apoc. 1:9). Teama de persecuție este inerentă condiției noastre umane. E normal să ne gândim cu frică la implicațiile ei. Însă, din punct de vedere biblic, prigoana nu este cel mai rău lucru care ni se poate întâmpla.

2) Renunțarea la credință nu este cel mai grav lucru care se poate
întâmpla adevăraților credincioși. Afirmând aceasta nu intenționez să șochez, ci doar să atrag atenția și mai mult asupra ordinii biblice referitoare la treptele căderii în apostazie. De foarte multe ori, când se vorbește despre ecumenism și despre o posibilă prigoană care poate să urmeze acestuia, mulți creștini se tem ca nu cumva, în vreme de persecuție, să renunțe la credință. Cu adevărat tragic este faptul că, fără să își dea seama, cei mai mulți dintre creștinii de astăzi, și nu numai, adoptă cea mai gravă atitudine:

3) Schimbarea adevărului în minciună este cel mai grav lucru care se poate întâmpla chiar și adevăraților credincioși. Când am făcut afirmația de mai sus poate te-ai gândit la ceea ce a spus Domnul Isus: „Dar când va veni Fiul Omului, va găsi El credință pe Pământ?” (Luca 18:8). Dar și un musulman are credință, și chiar în Isus? Și un budist, un hindus au și ei credință. Afirmația aceasta trebuie citită obligatoriu în coroborare cu Rom. 10:17 „…credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos.” Prin urmare, Domnul Isus când va veni vrea să găsească acea credință alimentată de Cuvântul Său, nu orice fel de credință în orice și oricine.

Conform Romani 1 nu homosexualitatea, nu lăcomia de avere, nu bârfa, nu neascultarea de părinți (și altele) sunt cele mai grave păcate. Există un păcat care le generează pe toate acestea: „au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu” (v. 25).
În ecumenism Biblia nu mai are nici o valoare. Nu mai există adevăr absolut. Astăzi, în Europa de Vest, probabil 7 din 10 îți vor spune că există un dumnezeu (scris cu inițială minusculă) și toate religiile duc spre acesta. Dacă îi vei spune că așa ceva nu are nici un sens atâta vreme cât cărțile de bază ale acestor religii se contrazic, îți va spune că, de fapt, aceste cărți sunt doar fabricații omenești. Dacă nu mai există standard moral, atunci care este platforma de pe care se poate discuta despre homosexualitate sau ură sau alte păcate? Cea mai gravă problemă a zilelor noastre nu este necredința, ci lipsa de credință care vine în urma auzirii Cuvântului revelat al lui Dumnezeu și dovedit ca revelație în multe feluri.
Biserica Catolică este cea mai mare confesiune religioasă din lume (a se face distincție între diferitele funcții islamice). Papa de la Roma este una din cele mai populare și influente persoane din lume. Mesajele pe care le transmite și evenimentele la care ia parte sunt printre cele mai mediatizate din lume. Dat fiind faptul că ecumenismul este promovat la o asemenea scară globală, și având în vedere mesajul prin care adevărul descoperit al lui Dumnezeu este pervertit, iar aceasta este sursa tuturor celorlalte păcate, nu am nici o reținere să afirm că ecumenismul este cea mai mare plagă spirituală a zilelor noastre.
Papa Benedict al XVI-lea, în ciuda faptului că a luat parte chiar la conciliul Vatican II, a afirmat în mai multe rânduri că este de acord cu dialogul interreligios, dar nu sacrificând adevărul. Au existat și alte voci chiar dintre catolici și dintre ortodocși care s-au opus și se opun acestui fenomen. Este trist că de multe ori, chiar în cercurile credincioșilor care mărturisesc Sola Scriptura, adevărata și cea mai gravă față a ecumenismului nu este descoperită.
Având în vedere toate acestea, se ridică întrebări pe care Biblia ni le adresează: Vrem noi să auzim Cuvântul Domnului Hristos care este Adevărul și adevărata sursă a credinței? ”Și cum vor auzi despre El fără propovăduitor?” (Rom. 10:14) Suntem noi cei care fac să se audă Cuvântul Domnului Isus în sunetul acestui megafon al ecumenismului? De multe ori creștinii nu vor să ducă mesajul crucii Mântuitorului nostru tocmai pentru a nu strica pacea la care ecumenismul a lucrat de câteva decenii încoace. De aceea să ne întoarcem la Cel care este Pacea noastră (Efes. 2:14) și Adevărul (Ioan 1:14 și Ioan 17:17).

Persecuția este în primul rând un test al credinței, credință zidită, auzind, ascultând și împlinind Cuvântul lui Dumnezeu.

Romică Ciocan