Ein triumphierendes Erlebnis / O experiență triumfătoare

Mein Name ist Elisabeth Delia Panazan, ich bin derzeit 21 Jahre alt und bin Gott sehr dankbar, dass ich in einer gläubigen Familie aufwachsen durfte. Ich möchte gerne persönliche Erfahrungen aus dem Jahr 2013 teilen, welches für meine Familie und mich kein einfaches, aber ein segensreiches Jahr war, in dem wir unseren großen Gott näher spüren und kennenlernen durften.

Ich war damals ein 13-jähriges Mädchen und meine Mutter bemerkte, dass meine Lymphknoten im Halsbereich ungewöhnlich angeschwollen waren. Obwohl die Ärzte zunächst meinten, dass dies nicht besorgniserregend sei, wurden die Lymphknoten sichtlich größer. Ich musste deswegen gemeinsam mit meiner damals schwangeren Mutter ins Krankenhaus, um meinen Hals untersuchen zu lassen. Dort kamen im Zuge der Untersuchung immer mehr Ärzte hinzu und uns wurde allmählich klar, dass etwas nicht in Ordnung war.
Sehr bald teilte uns einer der Oberärzte seine Vermutung mit: Es sei wahrscheinlich, dass sich bösartige Krebszellen in meinem Körper befinden würden. Meine Mutter brach in Tränen aus und das hat mir in dem Moment am meisten weh getan, nämlich zu sehen, wie meine Mutter um mich weinte. Diese traurige Nachricht traf uns völlig unerwartet. Die Vermutung des Arztes bewahrheitete sich schließlich und ich hatte Lymphdrüsenkrebs. Das Außergewöhnliche in dieser schwierigen Zeit war unter anderem die Reaktion meiner Eltern. Natürlich waren sie sehr traurig, aber sie schienen nicht verzweifelt zu sein – sie wussten, in wen sie ihr ganzes Vertrauen setzen: in den allmächtigen Gott! Und ich wurde von einer Ruhe erfüllt, die ich nicht beschreiben kann. Ich war mir sicher, dass Gott uns beistehen und alles gut sein wird. Ich staune heute noch immer über den Glauben, den Gott mir damals als Kind geschenkt hat!

Sehr gerne erinnere ich mich an einen Morgen, als meine Mutter mich aufgeregt aus dem Schlaf weckte, um mir am Himmel etwas zu zeigen. Ich schaute zum Himmel hinaus, konnte aber nichts erkennen. Sie wollte mir einen wunderschönen Regenbogen zeigen. Ich wünschte mir so sehr, ihn auch zu sehen, aber es gab keine Anzeichen dafür. Als ich aber fünf Minuten später erneut aus dem Fenster blickte, konnte ich den Regenbogen erblicken, der mir sofort ein Lächeln ins Gesicht zauberte. Am selben Tag durfte ich den Regenbogen sogar sechs Mal bewundern! Damit zeigte Gott mir persönlich ganz klar, dass Er bei mir ist und ich in stürmigen Zeiten in Ihm Ruhe finden kann.
Kurz nach der Diagnose folgte die erste Chemotherapie. Mir war bewusst, dass dies keine leichte Therapie sein werde, aber ich war entschlossen, diese zu machen. Immerhin glaubte ich fest daran, dass Jesus mich durchtragen wird.

Die erste Nacht nach der Therapie war die schlimmste Nacht meines Lebens, denn ich litt an unbeschreiblichen Schmerzen. Mein Körper fühlte sich schwach und schwer an. In diesem Moment habe ich zu Gott gebetet und Ihn gefragt: „Gott, warum ich? Warum muss ausgerechnet ich diese Schmerzen erleiden?“
Eine Woche später stand ich wie jeden Tag auf, nur eine Sache war an diesem Morgen anders: Auf meinem Kissen lagen ungewöhnlich viele Haare, die mir vom Kopf abgefallen waren. Das war keine einfache Sache, über die ich einfach hinwegsehen konnte, wie sicher jedes Mädchen nachvollziehen kann. Als ich wenige Tage später vor einem Spiegel saß und die Frisörin begann mir die Haare abzurasieren, musste ich kurz über mich selbst lachen. Die Frau, die mir die Haare abrasierte, war von meiner Reaktion verwundert. Doch ich war noch immer davon überzeugt, dass es Hoffnung gibt!

Heute weiß ich, dass nur Gott mir Kraft und Mut gegeben hat. Ihm sei Dank und Lob, dass Er unsere Gebete erhörte und ich nach einiger Zeit wieder ganz gesund wurde. Gott gab mir sogar die Antwort auf meine Frage, warum ich denn Leid ertragen habe müssen: Ich habe dadurch relativ früh erkennen dürfen, welchen großartigen und vertrauenswürdigen Gott wir haben! Ich erkannte, dass ein Leben ohne Jesus sinnlos ist. Denn in Ihm sind „alle Schätze der Weisheit und der Erkenntnis verborgen“! (Kolosser 2,3).

Gott hat mich verstehen lassen, dass Jesus Gott ist. Er ist ohne Sünde am Kreuz gestorben und von den Toten auferstanden, sodass ich, eine sündhafte Person, und die gesamte sündhafte Menschheit durch den Glauben an Ihn vor dem Tod gerettet werden können. Kurz gesagt: Ich habe Jesus kennengelernt und das stellt das aufregendste Ereignis in meinem Leben dar. Außerdem hat Gott durch meine Krankheit meine damals 18-jährige Schwester, die zuvor starke Zweifel an der Existenz Gottes hatte, zu Sich gezogen. Sie begann sich intensiv mit der Bibel auseinanderzusetzen und erkannte daraufhin Jesus als ihren Erretter an. Sind Gottes Wege und Seine Gedanken nicht so viel höher als unsere Wege und unsere Gedanken? (vgl. Jesaja 55,9).

Elisabeth Delia Panazan

Mă numesc Elisabeth Delia Panazan, am 21 de ani și sunt mulțumitoare Domnului că am putut crește într-o familie credincioasă. Aș dori să împărtășesc experiențe personale pe care le-am trăit în anul 2013, care atât pentru mine cât și pentru familia mea a fost un an de grea încercare și totodată revărsat de binecuvântări prin care L-am simțit și cunoscut mai îndeaproape pe Dumnezeu.

Aveam 13 ani când mama mea a observat că nodulii limfatici ( ganglionii ) din jurul gâtului meu erau neobișnuit de măriți. Chiar dacă medicii ne spuneau să nu ne facem griji din cauza lor, ei deveneau din ce în ce mai mari. A trebuit să merg cu mama mea, care în acea perioada fusese gravidă, la spital pentru a investiga gâtul meu. În timpul investigației veneau din ce în ce mai mulți medici și ne era clar că ceva nu este în ordine. Curând, unul dintre medicii specialiști superiori ne-a spus ce anume presupune el a fi, și anume, că undeva în corpul meu s-ar afla celule canceroase maligne. Mama mea a izbucnit în lacrimi, ceea ce mi-a provocat cea mai mare durere, aceea de a vedea cum plânge mama mea pentru mine. Această veste a venit peste noi pe neașteptate. Bănuiala medicului a fost adeverită și aveam cancer la ganglionii limfatici. Cel mai aparte lucru în această perioadă grea a fost reacția părinților mei. Cu siguranță au fost foarte triști, dar nu arătau disperați, ei știau în cine își puseseră nădejdea, anume în Dumnezeu Atotputernic. Eu am primit o pace pe care nu o pot descrie. Știam că Dumnezeu va fi cu noi și totul va fi bine. Și acuma mă minunez de credința pe care o primisem atunci de la Dumnezeu.

Cu plăcere îmi aduc aminte de acea dimineață în care m-a trezit mama mea plină de entuziasm să îmi arate ceva pe cer. Mă uitam la cer însă nu puteam vedea nimic. Ea voia să îmi arate un curcubeu minunat. Atâta de mult îmi doream să îl văd, dar nu puteam. Dar după cinci minute când m-am uitat din nou pe fereastră, am putut vedea curcubeul și mi-a înflorit un zâmbet pe buze. În aceeași zi, am putut admira acel curcubeu de șase ori. Prin acest lucru mi-a arătat Dumnezeu că este cu mine și că în vremuri de tulburare poate să îmi dea liniște în El. La scurt timp după diagnostic a urmat prima chemoterapie. Eram conștientă că nu va fi un tratament ușor, dar am fost decisă să îl fac. Credeam cu toată ființa mea că Domnul mă va purta pe brațele Sale.
Prima noapte după tratament a fost cea mai rea din viața mea, pentru că am suferit dureri de nedescris. Trupul mi-l simțeam slăbit și greu. În acel moment m-am rugat Domnului și L-am intrebat: „Dumnezeule, de ce eu? De ce tocmai eu trebuie să am asemenea suferințe?“ După o săptămână, m-am trezit ca deobicei dimineața doar un singur lucru a fost pe perna mea altfel. Pe perna mea era grozav de mult păr ce îmi căzuse din cap. Nu a fost un lucru prea ușor pentru mine peste care să pot trece cu ușurință, cum de altfel poate să înțeleagă orice fată de vârsta mea. Când după câteva zile am stat în fața unei oglinzi și coafeza începuse să îmi radă părul, a trebuit să râd puțin de mine. Doamna care mă tundea a fost mirată de reacția mea. Dar eu am fost convinsă că mai este speranță.

Astăzi știu că doar Dumnezeu mi-a dat putere și curaj. Toată mulțumirea și lauda o merită doar El, pentru că ne-a ascultat rugăciunile și în scurt timp mă vindecase. Mi-a răspuns și la întrebarea de ce tocmai eu trebuia să suport acele suferințe mari. Prin acest lucru am putut vedea destul de timpuriu ce Dumnezeu grozav și credincios avem. Am ajuns la concluzia că o viață fără Domnul Isus nu are sens. Căci în El sunt „ascunse toate comorile înțelepciunii și ale științei“ (Col. 2:3).

Dumnezeu mi-a dat de înțeles că Isus, care este Dumnezeu fără de păcat, a murit pe cruce și a înviat, pentru ca eu, o ființă păcătoasă, precum și întreaga omenire păcătoasă, să fim salvați de la moarte prin credința în El. Cu alte cuvinte: L-am întâlnit pe Isus și acest lucru reprezintă cel mai frumos eveniment din viața mea. Pe lângă asta, Dumnezeu a întors-o pe sora mea la El, care pe atunci avea 18 ani și se îndoia de existența lui Dumnezeu. Începuse să studieze intensiv Biblia și Îl primise pe Isus ca Domn și Mântuitor. Nu sunt căile și gândurile Domnului mult mai presus decât ale noastre?
(comparație făcută de Isaia în capitolul 55:9).

tradus de Diana Rus