EVANGHELIZAREA ȘI MISIUNEA (II)
EVANGHELIZAREA ȘI MISIUNEA ÎN NOUL TESTAMENT
În primul articol pe această temă, am văzut ce înseamnă evanghelizarea și misiunea, iar în continuare, vom analiza pe scurt modul cum sunt văzute evanghelizarea și misiunea de către Isus și ucenici înainte și după învierea Lui, adică o perspectivă a Evangheliilor, pe urmă vom vedea care este viziunea lui Pavel și a lui Petru, cei doi coloși ai evanghelismului creștinismului timpuriu, ca în final să vedem perspectiva cărții Apocalipsa.
ÎNCEPUTURILE MISIUNII CREȘTINE: EVANGHELIZAREA CA IMITATIO CHRISTI1
(1) Atunci când relatează lucrarea lui Isus printre evrei, prin orașe, sate și sinagogi, Evanghelistul Matei scrie (9:35-38): „Isus străbătea toate cetățile și satele, învățând pe norod în sinagogi, propovăduind Evanghelia Împărăției și vindecând orice fel de boală și orice fel de neputință care era în norod […]. Atunci a zis ucenicilor Săi: «Mare este secerișul, dar puțini sunt lucrătorii! Rugați, dar, pe Domnul secerișului să scoată lucrători la secerișul Lui.»”.
Pentru R.T. France, aceste versete au un rol dublu, „atât ca un rezumat al lucrării Domnului Isus din capitolele 5-9, cât și ca o introducere la misiunea paralelă a ucenicilor din capitolul 10”.2 În ce privește misiunea în care sunt trimiși ucenicii, în capitolul 10, citim: „Aceștia sunt cei doisprezece pe care i-a trimis Isus,3 după ce le-a dat învățăturile următoare: «Să nu mergeți pe calea păgânilor și să nu intrați în vreo cetate a samaritenilor; ci să mergeți mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel. Și pe drum, propovăduiți și ziceți: Împărăția cerurilor este aproape!»” (Mat. 10:5-7). Sunt două observații pe care le vom face aici. 1) Ucenicii merg din cetate în cetate și din sat în sat, la fel ca Isus, și propovăduiesc același mesaj ca Isus (cf. Mat. 4:17, 23). Astfel, misiunea lor este să imite propovăduirea și lucrarea Lui.4 2) La fel ca în cazul lui Isus, misiunea lor inițială este limitată la poporul Israel.5 În Matei 15:21-24 avem următoarea narațiune:
Isus, după ce a plecat de acolo, S-a dus în părțile Tirului și ale Sidonului. Și iată că o femeie canaanită a venit din ținuturile acelea și a început să strige către El: „Ai milă de mine, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este muncită rău de un drac.” El nu i-a răspuns niciun cuvânt. Și ucenicii Lui s-au apropiat și L-au rugat stăruitor: „Dă-i drumul, căci strigă după noi.” Drept răspuns, El a zis: „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel.”
În urma unei citiri decontextualizate, s-ar putea deduce că Isus nu a dorit, la acel moment, decât mântuirea poporului Israel. După cum observă France, „această scurtă vizită pe teritoriul Neamurilor avea ca scop, după cum reiese clar din v. 24, nu o lucrare de evanghelizare, ci mai degrabă are alura unei «retrageri» [pentru odihnă], determinată de presiunile controversei și popularității.” 6 Dar, privite în contextul întregii Evanghelii, textele de mai sus sunt doar o etapă temporară și pregătitoare pentru misiunea mondială, 7 în care Isus își va trimite ucenicii după învierea Sa. Iată ce scrie Gerhard Maier:
Acest efort misionar în Israel trebuie deosebit de misiunea generală mondială. Aceasta din urmă a putut să înceapă cu adevărat abia după cruce și înviere (cf. Matei 28:18 și urm.). Mai întâi trebuia să fie curtat și invitat Israelul. Acest principiu a fost valabil și pentru ucenici. Deci, nu avem voie să confundăm porunca misionară specială pentru Israel, care face parte încă din perioada dinainte de răstignire, cu misiunea mondială ulterioară.8
Într-un tipar similar cu Fapte 1:8, în finalul Evangheliei după Matei, misiunea creștină universală pornește din Galileea (Mat. 28:16) și merge la „toate neamurile” (Mat. 28:19).9
(2) Pentru că stă la originea pasajelor din Matei, 10 Marcu are aceeași perspectivă cu privire la predicarea și lucrarea lui Isus, și la trimiterea inițială a ucenicilor: „A rânduit dintre ei doisprezece, ca să-i aibă cu Sine şi să-i trimită să propovăduiască. Le-a dat şi putere să vindece bolile şi să scoată dracii” (Mc. 3:14-15). Să notăm aici secvențialitatea lui Marcu: înainte de-a fi trimiși în lucrare („să-i trimită să propovăduiască”), ucenicii au fost aduși într-un proces de formare („să-i aibă cu Sine”). Iar formarea lor s-a realizat prin procesul de învățare prin imitare. În primele 3 capitole din Marcu, Isus are trei slujiri dominante: predică, vindecă și exorcizează (1:14-3:12). Apoi, în 3:14-15, ni se spune că „i-a trimis să propovăduiască, să vindece bolile şi să scoată demonii” (cf. Mc. 6:7). Adică să imite cele trei slujiri dominante ale lui Isus: ce L-au auzit pe El predicând și ce l-au văzut pe El făcând.11 În ce privește „Marea Trimitere” care apare în finalul lung al Evangheliei (Mc. 16:15-16), aceasta nu îi poate fi atribuită lui Marcu.12 Astfel că nu avem o dezvol tare finală către misiunea mondială, dar trimiterea ucenicilor „în Galileea” (Mc. 16:7) și Marcu 13:10 anticipează această trimitere: „trebuie ca Evanghelia să fie propovăduită tuturor neamurilor.”13
(3) Spre deosebire de Matei 10 și Marcu 6, textul paralel din Luca 9:1-6 deja anticipează misiunea mondială, căci aici Isus își trimite ucenicii să propovăduiască Evanghelia pretutindeni14 „Isus a chemat pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat putere și stăpânire peste toți dracii și să vindece bolile. Apoi i-a trimis să propovăduiască Împărăția lui Dumnezeu și să tămăduiască pe cei bolnavi […] Ei au plecat și au mers din sat în sat, propovăduind Evanghelia și săvârșind pretutindeni tămăduiri.” Nu întâmplător, trimiterea celor doisprezece, din Luca 9, este dublată de trimiterea celor șaptezeci, în Luca 10, trimitere care reiterează ideea de universalitate.15
Sunt două nuanțe care merită subliniate în Luca 9:1-6. Prima, că misiunea lor este una dublă, ei trebuind: să propovăduiască Împărăția lui Dumnezeu; și să-i tămăduiască pe cei bolnavi (v. 2). La fel ca în Marcu, aceasta este exact ceea ce a făcut Isus Însuși (Lc. 4:14-8:56).16 Apoi, să observăm ordinea celor două lucrări: mai întâi este propovăduirea, apoi vindecarea bolnavilor: „Evanghelia după Luca a păstrat cu consecvență prioritatea poruncită de Isus, a Cuvântului înaintea minunii. Luca este un autentic teolog al Cuvântului.” 17
(4) Ioan 20:19-23 consemnează prima apariție comunitară de după înviere, căci până acum Isus se arătase doar Mariei Magdalena și celorlalte femei, pe urmă lui Petru și celor doi ucenici din Emaus. Iar prima Sa apariție prilejuiește prima trimitere a ucenicilor în Evanghelizarea lumii: „Isus le-a zis din nou: «Pace vouă! Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, așa vă trimit și Eu pe voi.» După aceste vorbe, a suflat peste ei și le-a zis: «Luați Duh Sfânt! Celor ce le veți ierta păcatele, vor fi iertate; și celor ce le veți tine, vor fi ținute»” (20:21-23). Paralelismul „cum M-a trimis pe mine Tatăl, așa vă trimit și Eu pe voi” (v. 21) are drept corespondent literar rugăciunea lui Isus din 17:18: „Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume, așa i-am trimis și Eu pe ei în lume.” Iar această corespondență ne arată că trimiterea ucenicilor este una mondială („în lume”).18 Apoi, ne asigură că ucenicii nu vor face această lucrare în puterea lor, ci în puterea rugăciunii lui Isus.19
Dar înainte de a putea face lucrarea în care au fost trimiși, trebuia ca ucenicii să fie „înnoiți”. Iar această înnoire are loc atunci când Isus „a suflat peste ei și le-a zis: Luați Duh Sfânt” (v. 22). Prin învierea Lui, Isus inaugurează noua creație a lui Dumnezeu, făcându-i și pe ucenici parte din ea:20 „Le-a dat suflare […] ca în Gen. 2:7, unde se spune: «i-a suflat în nări suflare de viață». Acum știm ce vrea să însemne această suflare: este vorba despre o nouă creație. Anume despre noua creație din Duhul Sfânt, despre care Isus a vorbit deja în Ioan 3:3.” 21 Într-un sens anticipativ, pentru Ioan, Rusaliile au loc în acea seară. 22 Astfel că ucenicii sunt trimiși să facă lucrarea mondială după modelul Tatălui (v. 21), în urma rugăciunii lui Isus (17:18), și prin puterea Duhului (v. 22).23
Versetul 23 completează porunca trimiterii și o leagă de iertarea păcatelor: „Celor ce le veți ierta păcatele, vor fi iertate; și celor ce le veți tine, vor fi ținute”. Dar cum pot ucenicii să ierte sau să nu ierte păcatele? Răspunsul lui Maier este „prin propovăduirea Evang1heliei”: cine acceptă Evanghelia, primește iertarea păcatelor; cine o respinge, refuză iertarea păcatelor (cf. Rom. 3:25). Pentru Ioan, „scopul misiunii creștine este predicarea iertării păcatelor […] Acolo unde acest lucru nu se întâmplă, nu poate fi vorba de misiune.”24
Ca o concluzie la această analiză sumară a Evangheliilor, redăm observația foarte potrivită a lui Gerhard Maier: misiunea mondială este fie prima poruncă pe care Isus le-o dă ucenicilor după înviere (ca în Ioan), fie cea mai importantă (ca în Matei sau Luca): „Porunca misionară este cea mai importantă poruncă a lui Isus de după înviere. De aceea o găsim în toate cele patru Evanghelii și în Faptele Apostolilor.” 25 Or, fiind dată de Cel care, prin înviere, a fost învestit cu „toată autoritatea în cer și pe pământ” (Mat. 28:18), „fiind dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu” (Rom. 1:4), niciun creștin nu își poate permite să o ignore.
Mihai Borze