În durere învăţăm lucruri noi

Mă numesc Gabi și locuiesc cu cei doi copii ai mei în Austria de mai bine de trei
ani și jumătate. Am lăsat în urmă viața noastră din România și am pornit pe un drum nou cu două
genți, din care una plină de jucării de pluș. Dumnezeu ne-a purtat de grijă în mod minunat, am avut
confirmarea angajării și locuința în aceeași zi! Fetița mea, Ioana, avea atunci aproape 8 ani. Eu
știam limba ger- mană cât de cât, ea aproape deloc, dar s-a integrat foarte repede. Fiecare pas al
nostru aveam impresia că era deja dinainte stabilit, călcam pe urmele Cuiva
care mergea înaintea noastră într-o direcție bună.

O familie ne-a îndrumat spre biserică

Într-o zi am întâlnit o familie de români de-ai noștri și am schimbat câteva cuvinte despre
Dumnezeu. Dacă vor citi aces- te rânduri, își vor aminti cum ne-am cunoscut și vor zâmbi! La scurtă
vreme după aceea, prin altcineva, am aflat că este o adunare creștină penticostală de români
relativ aproape. O soră, pe care am cunoscut-o atunci, a fost drăguță, ne-a luat de acasă cu mașina
și ne-a dus la biserică. Când am intrat, primii pe care i-am văzut au fost cei din familia cu care
vorbisem despre Dum- nezeu. Demult nu mai simțisem acea bucurie în duh, dar atunci mi s-a umplut
inima de bucurie pentru că Dumnezeu mă călău- zise așa încât să găsesc Biserica și să întâlnesc
frați în credință. Nu-mi mai lipsea nimic!
Lutul este în mâna Olarului și El hotărăște forma vasului înainte ca lutul să ajungă pe roata Sa,
calitatea o dă cuptorul. Calitate fără cuptor nu există!
La un an după ce ne-am mutat aici, aveam să trecem printr-o experiență de viață care și-a lăsat
amprenta cu putere în sufle- tul meu, o experiență cu multiple valențe, bogată în învățăminte care
m-au zidit și m-au crescut spiritual.

Într-o zi am intrat în stare de șoc

Era duminică seara, ne pregăteam pentru o nouă săptămână de lucru și de școală. În casă era cald
și liniște, iar Ana se uita la desene animate înainte de culcare. Din baie am auzit o bufni- tură
puternică și am strigat să întreb ce se întâmplase, dar nu am primit nici un răspuns. Zgomotul mă
făcuse să cred că fusese o căzătură zdravănă, așa că am ieșit repede să văd ce s-a întâm- plat. Ana
era pe podea, se mișca ciudat, parcă tremura și ochii priveau cumva în sus, dar se mișcau haotic
într-o parte și-n alta și deși strigam, nu părea să mă audă. Mi-am dat seama că este o criză de
epilepsie, dar mintea mea refuza realitatea.

Fetița mea făcuse o criză

Fetița mea avea nevoie de ajutor și eu nu mă puteam aduna. Am strigat la Dumnezeu în disperarea
mea, să ne ajute cumva. O strigam pe Ana pe nume mereu, și m-am aruncat asupra telefo- nului să sun
repede la Rettung (Salvare). Mâna îmi tremura atât de tare încât nu eram în stare să formez vreun
număr, și în loc de creier aveam un girofar roșu și o alarmă care suna în continuu cu
putere, încât nu reușeam să-mi aduc aminte care dintre cele trei
numere de urgență era cel de la Rettung. Atunci m-am hotărât să încerc să formez 112, dar nu am
reușit. Starea de șoc în care intrasem nu-i era Anei de nici un folos. Trecuseră câteva secun- de,
dar mie mi s-a părut o eternitate. Cu telefonul în mână am zburat pe ușă, strigând după ajutor, dar
vecina de la etajul de de- desubt urca deja scările în fugă. Vecinul de vis-a-vis a ieșit în pi-
jamale, a văzut prin ușa care rămăsese deschisă în spatele meu că fetița era întinsă pe podea, și
și-a dat seama că ceva grav s-a întâmplat. Vecina (era din Kosovo, de curând mămică) a ajuns sus și
m-a întrebat ce s-a întâmplat. Nu puteam vorbi, așa că ea a intrat repede, vecinul mi-a luat
telefonul din mână, a sunat la Rettung și apoi încerca să mă liniștească, spunând că doctorul va
sosi foarte repede. Am întors capul să văd ce e cu Ana. Am văzut cum vecina îi face masaj cardiac
și atunci m-am prăbușit pe genunchi. Îl imploram pe Dumnezeu să o salveze pe Ana. Mă agățam cu
puterea pe care o mai aveam de speranța că El este acolo, că este în control. Și așa era. Vecina a
venit să-mi spună că Ana și-a revenit. În timp ce eu fugisem să chem ajutor, ea se întorsese de pe
o parte, cum era, pe spate. Își înghițise limba și nu mai respira în momentul în care vecina
ajunsese lângă ea.
Echipajul de salvare a ajuns într-un timp relativ scurt, dato- rită faptului că vecinul nostru, pe
care îl întâlneam foarte rar, era pompier la Remiză, care este cam la un kilometru distanță. O sal-
vare pregătită pentru situații de urgență în caz de accident sau incendiu a ajuns în aproximativ
șapte minute, iar după o jumăta- te de oră eram în Linz la spital.

Am fost internați la spital

Ne-au internat după o investigație amănunțită, iar medicul de gardă era specialist neurolog la
Kinderklinik. Ana nu prea știa ce s-a întâmplat, era doar obosită și o durea capul, dar conversa cu
plăcere și discuta cu medicul despre starea ei cu mult interes. În salon, Ana a reușit să se
odihnească până la ora 8 a doua zi, eu însă nu am dormit, nu am mâncat, aveam cu mine Biblia și
asta am făcut toată noaptea: m-am rugat, am citit și iarăși m-am rugat. Nu am întrebat „de ce”, ci
am implorat doar ajutorul, susți- nerea și prezența lui Dumnezeu. Eram atentă la fiecare mișca- re
și mă îngrozea gândul că ar putea face oricând o nouă criză. Dar nu a făcut decât mai târziu, când
o pregăteau pentru Elec- troencefalogramă. Avea personalul medical lângă ea, iar eu am apucat să
văd doar cum i se schimbă fața și scoate un zgomot ciudat, pentru că m-au scos repede afară. Am căzut din nou pe
genunchi pe hol, lângă ușă. După câteva momente m-a ridicat o asistentă care încerca să mă
încurajeze, însă fără succes. Eu vedeam viața fetiței mele ca pe o ruină, toate planurile de viitor
ruinate și mă simțeam singură și părăsită.

Mi se făcuse frig la suflet!

Diagnosticul a fost pus: epilepsie. Motivul: neclar. Aparent nu există nici un motiv, conform
investigațiilor de tot felul, inclusiv RMN și puncție în coloană. A urmat o săptămână în spital cu
tra- tament sub supraveghere. Primea niște pastile, într-o anumită doză, de două ori pe zi. Nu a
mai făcut crize. De fapt cele două crize au fost singurele, nu a mai făcut deloc de atunci. Medica-
mentele aveau efecte secundare foarte puternice și supărătoare pentru viața de zi cu zi, dar pentru
că a răspuns la tratament din prima, au mers cu aceeași doză timp de doi ani. Au urmat con- troale
EEG din trei în trei luni, apoi din șase în șase luni. Toate controalele au ieșit foarte bine, iar
după doi ani, dozajul a scăzut treptat. La ultimul EEG de la începutul lunii decembrie 2017, tra-
tamentul a fost sistat. Nu mai există nici un pericol!

Fetiței noastre i s-a făcut ungerea cu untdelemn

Dacă privesc în urmă, știu că Dumnezeu a fost cu noi. După ce am ieșit din spital, ne-am dus la
biserică. Anei i s-a făcut ungerea cu untdelemn în Numele Domnului și s-au înălțat rugăciuni cu
credință pentru vindecare. Eu știu și cred că Isus a vindecat-o, dar în inima mea de mamă a fost
mereu o teamă și o îngrijorare. Dumnezeu nu disprețuiește durerile noastre și nu cred că
El condamnă felul acesta de îngrijorare. Tot ce iese din sfera de
normalitate din punct de vedere al omenescului limitat, ne stâr- nește teamă. Dar noi umblăm prin
credință, nu prin vedere, și fe- lul acesta de credință ne fundamentează încrederea că Isus este cu
noi așa cum ne-a promis, chiar și prin valea umbrei morții.
În Psalmul 107 versetul 25 zice așa: „El a zis, și a pus să suf- le furtună, care a ridicat
valurile mării”, iar versetul 29: „A oprit furtuna, a adus liniștea, și valurile s-au potolit”. În
timpul dintre cele două situații, doi ani și nouă luni, noi am învățat lucruri noi despre
dragostea, puterea, bunătatea, mila, harul, răbdarea și purtarea de grijă ale lui Dumnezeu. „O, de
ar lăuda oamenii pe Domnul pentru bunătatea Lui, și pentru minunile Lui față de fiii oamenilor!
”(același Psalm, versetul 8).

Să avem încredere în promisiunile luiDumnezeu!

Am fost surprinsă când o soră dragă m-a întrebat dacă aș vrea să scriu despre experiența noastră de
vindecare prin Isus. Am avut o reținere, pentru că ar fi însemnat să retrăiesc panica, durerea,
realitatea existenței limitelor ființei umane, dar pentru slava lui Dumnezeu, și doar pentru slava
Lui, am acceptat să fac această mărturisire. Poate folosește și altor mame, altor părinți, ca
încurajare la încrederea deplină în promisiunile lui Dumne- zeu. Contează că suntem copiii lui
Dumnezeu, împăcați cu El prin sângele lui Isus și născuți din nou din Duhul Sfânt. Dumne- zeu știe
cum să aibă grijă de copiii Lui. Îl laud, Îl binecuvântez și Îi sunt recunoscătoare din toată
inima.

Gabriela Rădulescu