Mai pot fi eu astăzi fericit?

Aparent sunt „altfel“ cei cu deficiențe senzoriale, motrice, emoționale, cognitive. Indiferent de momentul
constatării lor (la naștere sau la un moment dat în decursul vieții) sau de cauza apariției lor (o boală acută
sau cronică, o intervenție chirurgicală nereușită sau un accident), deficiențele aduc cu sine dificultăți.

Primul lucru dificil constă în a accepta
situația. E dificil, indiferent dacă ești
părinte, persoana în cauză sau soțul,
soția acesteia. În unele cazuri pot să
apară probleme legate de îngrijirea zilnică
(timp, efort, resurse financiare, medicamente
etc). Este posibil de asemenea
(dar nu în toate cazurile) să survină
diferite limitări care vor afecta găsirea
unui loc de muncă, întemeierea unei familii,
îngrijirea copiilor sau alte domenii
ale vieții. Pentru unii dintre aparținători
sau pentru persoanele în cauză există riscul
unor ,,înăspriri sufletești, amărăciuni
acumulate, înverșunări, răzvrătiri împotriva
lui Dumnezeu”. Întrebările cu care se
confruntă atât familia cât și persoana în
cauză sunt: „De ce eu, Doamne?”, „De ce
pentru alții pare totul perfect?“, „Mai pot fi
eu fericit dacă sunt atât de «altfel»?“
1. De ce eu, Doamne?
Dacă cei din jurul nostru nu vor fi suficient
de maturi spiritual, vor manifesta
un spirit de judecată, căutând așa-zise
„vinovății” datorită cărora ar fi survenit
deficiențele, pierderile. O astfel de întrebare
pripită puneau și ucenicii Domnului
Isus: ,,Cine a păcătuit: omul acesta sau
părinții lui de s-a născut orb?“. Răspunsul
lui Isus ,,N-a păcătuit nici omul acesta
nici părinții lui; ci s-a născut așa, ca să se
arate în el lucrările lui Dumnezeu“ (Ioan
9:3) este mai mult decât suficient și concludent!
Așadar, în loc să judecăm sau să
acuzăm, să alegem să le fim aproape persoanelor
cu nevoi speciale. Ele și familiile
lor nu au nevoie de judecăți, sfaturi gratuite,
versete biblice care să ne susțină propriile
teorii teologice. Mai degrabă să alegem
să mijlocim pentru ei ca și cum am
face-o pentru cineva din familia noastră!
E important să îi încurajăm, să îi apreciem
pentru eforturile pe care le fac, pentru că
nu s-au dat bătuți. Să îi acceptăm, să-i
privim cu dragoste pur și simplu recunoscând
chipul lui Dumnezeu și amprenta
Lui în ei, minunăția lucrării Sale formate
în urma suferinței. De asemenea putem
să îi ajutăm în lucruri cât se poate de concrete
și practice care țin de viața de zi cu
zi!
Sunt de apreciat părinții care decid
să-și îngrijească copiii cu deficiente, nu
să îi abandoneze, plătind întregul preț în
acest sens: dedicare, angajament și jertfă.
De asemenea, este onorantă decizia făcută
de creștinii maturi de a deveni soți
sau soții prin căsătoria lor cu persoane
cu deficiențe. Doresc să amintesc aici
doar 3 persoane: pe soția fratelui Sergiu
Nichescu și pe Ken Tada, soțul sorei Joni
Earekson Tada precum și pe soția lui Nick
Vujicic – ale căror mărturii pot fi găsite
ușor în internet dar și în cărți. Mărturiile
lor pot să inspire într-un mod unic, cu totul
deosebit. Asemeni lui David, ei și mulți
alții asemeni celor trei decid să se poarte
cu ,,Mefiboșet al lor“ cu o ,,bunătate
ca bunătatea lui Dumnezeu“ (2 Samuel
9:3), să slujească și să iubească ,,agape“
până la capăt (1 Corinteni 13). Nu oricine
poate răspunde unei asemenea chemări,
dar pentru cei ce răspund, prin puterea lui
Dumnezeu, există o împlinire unică, iar El
oferă și resurse pe măsură!
2. E frumos să îngrijești de
alții.
Ca și părinte dar și ca partener al unei
persoane cu deficiențe e important să
înțelegi că fiul/fiica/ soțul si soția îi aparține
Domnului și nu ție! El ți-a încredințat
acest suflet pentru un timp limitat, ca să
îl îndrumi și să îl ajuți să aleagă ascultarea
de Dumnezeu și astfel veșnicia. Orice
ar îngădui Dumnezeu (deficiență, boală,
pierdere, abandon sau chiar moarte), tu
trebuie să fii în stare să accepți asta, bazându-
te pe puterea și pe resursele Lui,
nu pe ale tale. Iar Dumnezeu nu te va
lăsa singur niciodată! Fă o rugăciune de
predare totală a copilului/ partenerului
tău în mâna lui Dumnezeu! Tu fă-ți doar
partea ta, purtând de grijă fizic, emoțional
și spiritual, iar rezultatul final predă-L
întru totul în mâna lui Dumnezeu. Acest
tip de rugăciune este una extrem de greu
de făcut pentru că ne constrânge să recunoaștem
că nu noi deținem controlul,
oricât de mult am încerca să îngrijim, să
ajutăm și să găsim soluții… E o rugăciune
care trebuie să fie făcută nu doar cei care
au pe cineva cu dizabilități, ci și de cei în
cauză, dar și de persoanele fără dizabilități,
sau care nu au deficienți în familie.
Dacă vei face această rugăciune cu toată
mintea și cu toată inima ta, ea va deveni
o adevărată jertfă de bun miros înaintea
Domnului iar tu vei găsi o autentică bucurie,
o adevărată libertate și o pace care
întrece orice pricepere, în Hristos!
Să nu uităm că așa-zisa ,,normalitate“
nu aduce cu sine în mod automat fericirea.
Vorba Ligiei Seman: poate exista
în cadrul ,,normalității“ un ,,handicap al
conștiinței“— o conștiință plină de egoism,
comoditate, mândrie. Aceasta ne poate
face să pierdem veșnicia dacă nu ne
trezim și nu trăim o autentică pocăință.
Cel rău va încerca mereu să ne îndepărteze
de Dumnezeu, de veșnicie. El nădăjduiește
ca deficiențele înnăscute, provocate
de boli sau de accidente ne vor înstrăina
de Dumnezeu, făcându-L pe El responsabil
de suferința noastră și împietrindu-ne
inima.
3. Binecuvântată
poartă este veșnicia.
Dar Dumnezeu este Cel ce ne poate
trezi, arătându-ne că miza întregii vieți
este pregătirea pentru veșnicie mai degrabă
decât a avea o viață confortabilă,
fără suferință. El poate să ne convingă să
privim cu alți ochi propria durere, propriile
limitări. Astfel vom înțelege că suferințele
pot să ne ajute să căutăm sensul
vieții, să-L căutăm pe Dumnezeu Însuși!
,,Durerea de a fi altfel“ riscă să devină o
cauză a singurătății și însingurării, a răzvrătirii
și împietririi noastre. Și totuși,
aceeași ,,durere de a fi altfel“ poate fi acceptată,
asumată, ea însăși devenind o
,,binecuvântată poartă“ înspre apropierea
de Dumnezeu, ajutând la cunoașterea
Lui, la creșterea dependenței de El și a
încrederii în El. Poarta va fi urmată de un
drum greu și tare îngust, dar destinația e
veșnicia!

Daniela Milinceanu