MÂNA LUI DUMNEZEU

Din multele mele experiențe
cu Dumnezeu vreau să vă
împărtășesc câteva.
În anul 1980, în urma unor
consultații medicale, am fost
diagnosticată cu poliartrită cronică,
adică aprindere la toate încheieturile.
Aflând vestea aceasta m-am necăjit
și plângeam adesea, spunând soțului
meu că nu știu dacă voi ajunge să
îmi cresc cele două fete. Când soțul
mă vedea plângând îmi spunea că
sigur nu voi reuși să le cresc dacă
voi continua așa. Soțul, nefiind
credincios, se bătea cu pumnul în
piept zicând: „nu te necăji, voi câștiga
eu pâinea pentru noi și pentru fetele
noastre”. M-am lăsat în mâna lui
Dumnezeu știind că numai El mă
poate ajuta.
După câțiva ani, am fost
internată în spital. Aici mi-au extras
apa din genunchiul drept. Acest lucru
s-a repetat de 13 ori, la un anumit
interval de timp. Văzându-mă cât
sufăr și că genunchiul nu se vindecă,
medicii au hotărât să mă opereze. La
doar 3 luni după operație, prin mila și
harul Domnului am început să lucrez
angajată.
La un an după operație,
genunchiul s-a înroșit și umflat foarte
tare. Din cauza aceasta mă durea
îngrozitor de parcă-mi ardea. Am fost
din nou operată în anul următor…
aceeași poveste, genunchiul era plin
cu apă și durerile erau insuportabile.
M-au internat și de data aceasta,
medicii s-au decis să încerce ceva nou,
o injecție radioactivă care ar putea da
rezultate bune, deoarece aprinderea era
foarte agresivă, după valorile analizelor
din sânge de 80/120. Timp de trei zile
nu am avut deloc voie să mă ridic.
Personalul medical era uimit
și nu putea înțelege cum de mai pot
eu merge, pe când alții, cu același
diagnostic, ar fi urlat de durere. Trecând
prin toată suferința aceea am ajuns la
40 de kg.
În februarie 1991 am fost
externată, iar în 25 iunie – același an
– mi-a murit soțul la doar 40 de ani,
făcând infarct. Eu aveam 38 de ani,
iar fetele 18, respectiv 13 ani. Această
despărțire mi-a adus multă durere în
suflet și-n trup. Soțul se temea dacă eu
voi muri, ce va face el singur cu fetele,
dar a fost invers.
În toată acea perioadă, mâna
bună și tare a lui Dumnezeu era peste
mine, m-a întărit, mângâiat, alinat și
ajutat. Domnul nu a vrut să-mi pun
nădejdea în om ci numai în El. Mi-a
arătat ce a putut omul să facă pentru
mine și ce poate El să facă.
Când eram sănătoasă ziceam
adesea că, nici când voi îmbătrâni
nu mă voi duce la medic, deoarece
uram lucrul acesta și nu-mi plăcea să
iau medicamente. Boala o am de 39
de ani și cred că vă puteți imagina câte
medicamente și injecții am luat până acum,
iar stomacul meu e perfect sănătos. Atunci
când am dureri, cu ajutorul Domnului,
singură îmi dau injecțiile.
Dorim să vedem semne și minuni
printre noi, Dumnezeu e atotputernic, le
face și azi, dar noi să ne deschidem ochii.
Când ajungeam la capătul
puterilor, și de multe ori eram neliniștită
în grele încercări, dorind ca Domnul să-mi
vorbească, într-una din zile am deschis
Biblia la Isaia 54:14-17. Ce minunată
făgăduință! Trebuie numai să lupt pentru a
o primi.
Prin tot ceea ce Dumnezeu a
îngăduit să trec, am înțeles că îmi cere să
fiu statornică și să am roada Duhului în
viața mea, întărindu-mă cu Romani 8:18.
Dragi frați și surori vă sfătuiesc cu
o dragoste sfântă, orice va veni în viață să
apelăm mai întâi la Dumnezeul cel veșnic.
Gândurile omului sunt departe de ale
Domnului.
Domnul și-a dovedit puterea Lui
printr-un om slab și bolnav ca mine, m-a
întărit și mi-a dat viață. Nu mi-a lipsit
vreodată ceva din casă, pentru că viața
noastră e în mâna Lui. Noi nu putem
pricepe cum hotărăște El să lucreze. Mărire
și slavă Lui în veci pentru toate!
Livia Stoianovic