MĂRTURIE

Am întâlnit-o pe Ioana prima oară pe secția de oncologie a spitalului AKH, eu lucrând acolo ca asistentă medicală. Am întrebat-o din prima zi dacă crede în Dumnezeu și dacă merge la vreo biserică, mi-a răspuns că e venită de curând în Austria și frecventează biserica Elim; i-am spus: „atunci suntem la aceeași biserică.”

M-am atașat mult de Ioana, am simțit că e o persoană deosebită, însoțind-o pe parcursul bolii, având acces la rezultatele investigațiilor medicale și la schema de tratament care i se făcea.
Aș fi dorit de multe ori să pot să-i aduc vești înbucurătoare cu privire la evoluția bolii, dar nu am putut; am încercat să o încurajez mereu și mereu spunându-i să lase totul în mâna Domnului, să nu se îngrijoreze de nimic pentru că Domnul ne poartă de grijă dacă ne încredem pe deplin în El, iar pentru cei ce cred în El „A trăi – este Hristos”, iar „a muri – e un câștig.”
Ioana a fost o soră deosebit de credincioasă, o soție și o mamă minunată. Am avut harul să fiu alături de ea și în ultimele ei ore de viață; spun „harul” pentru că, pentru mine acele clipe au avut o încărcătură spirituală deosebită și au fost „o întărire a credinței mele.” Fiind lângă ea la spital, simțind că se apropie clipele despărțirii, Ioana m-a rugat să-i dau o foaie și ceva de scris și a început să scrie o scrisoare de îmbărbătare pentru soțul ei.

Mi-a spus: „După ce nu mai sunt, să-i dai scrisoarea lui Ionică, spune-i să nu fie trist!” „Dar ce se va întâmpla cu fetițele mele?”, întreba ea repetat, i-am răspuns să nu-și facă nici o grijă pentru că Isus este tatăl și mama orfanilor și le va purta cu siguranță de grijă. Ioana și-a manifestat apoi dorința ca fetițele să rămână alături de tatăl lor. Am îndemnat-o apoi să alunge din suflet orice urmă de supărare sau amărăciune și Ioana a răspuns. „Ai dreptate, nu se merită să ne pierdem mântuirea pentru niște gunoaie!”.

Fratele pastor Ioan Irimuș a venit la spital, a mijlocit în fața Domnului pentru Ioana, iar apoi i s-a făcut și ungerea. Am rămas la spital, alături de Ioana împreună cu sora Ani Vint.
Amândoi plămânii ventilau doar doi centimetri în partea de sus, restul era dinstrus de „metastaze”. Respirând numai cu masca de oxigen, primind morfină în mod constant și perfuzii pentru liniștire, în jurul orei două noaptea, Ioana s-a ridicat brusc în șezut și-a dat masca de oxigen jos și a început să strige repetat: „Isus primește-mă la Tine, Isus primește-mă la Tine!”; am încercat să o liniștesc și să-i spun să se întindă din nou pe pat, ea mi-a răspuns: „Trebuie să mărturisesc ceva!”, „Mărturisește”, i-am spus. „Aud o voce care-mi spune”, zicea Ioana „Ai strigat-o pe mama și mama ta nu vine, nu poate să te ajute!.” „Cheamă-L pe Isus!”, i-am spus. Și Ioana a început să strige: „Isuse, Isuse, Isuse” și se ruga cu glas tare cerându-I Domnului să aibă milă de ea cum a avut milă de Iov și de Ezechiel .
Apoi s-a liniștit și s-a întins pe pat, a început să exclame: „Aleluia, Aleluia, Aleluia, Isus m-a vindecat, Isus m-a vindecat, Isus m-a vindecat”; am întrebat-o: „Vezi ceva, Ioana? Auzi ceva?” Ioana a răspuns: „Nu cu ochii și urechile acestea, ci cu ochii și urechile sufletului.” Ea repeta mereu „Isus m-a vindecat!”, s-a îndreptat spre mine și m-a întrebat: „Tu ce crezi?, eu i-am răspuns: „Ioana, cred că avem un Dumnezeu al Minunilor, dar eu sunt un om neputincios și nu știu ce se petrece acum între tine și Domnul!”. „Aşa este “,a răspuns ea „Mă bucur că nu sunt singură, voi sunteți martore, să le spuneți și celorlalți că Isus m-a vindecat!” Apoi a început să se roage, mulțumindu-i Domnului că a vindecat-o și rugându-l pe Domnul să alunge orice duhuri de îndoială. Ne îndemna să ne rugăm împreună; noi ne rugam: „Isuse ai milă!”, dar Ioana ne-a spus: Nu așa să vă rugați!, Isus a avut deja milă de mine și m-a vindecat! am mai întrebat-o: „Cum știi că Isus te-a vindecat?” Ea mi-a răspuns: „Am dezbrăcat haina veche și m-am îmbrăcat cu o haină nouă.“

Mi-am dat seama în acel moment că e vorba de vindecarea sufletească, că Isus i-a dat o haină nouă pentru veșnicie. Apoi a mai spus: „Știi care este cea mai mare realizare a mea?” „Care?”, am întrebat-o. „Să-L văd pe Domnul față în față.” Am mai întrebat-o: „L-ai văzut?” Mi-a răspuns: „Încă nu, dar Îl voi vedea în curând.”
Ioana a continuat să ne sfătuiască cum să-L slujim pe Domnul; ea spunea: „Când cântați, să nu cântați numai de pe buze, ci din tot sufletul. Când vorbiți despre Domnul, să nu vorbiți numai de pe buze, ci din tot sufletul; tot ce faceți pentru Domnul să nu faceți numai cu trupul vostru”, închinarea numai cu trupul, spunea ea, „este o închinare la idoli; închinarea adevărată este din tot sufletul, dar din tot sufletul”, accentua Ioana, „astfel de închinare Îi place Domnului”
„Oamenii cred că Dumnezeu este așa de complicat, dar nu e așa”, spunea ea. „Este foarte simplu, trebuie pur și simplu să crezi în El, e foarte simplu, e foarte simplu.”
Ioana spunea mai departe: „Isus Hristos și Dumnezeu sunt două persoane reale, da reale, așa cum ne vedem noi două și suntem două persoane reale așa sunt și Isus și Tatăl, reali. Să credeți cu tărie. E foarte simplu”, spunea ea „dar să credeți cu tărie!”

În tot acest timp a stat fără masca de oxigen și respira liniștit, eu tot o întrebam dacă nu are nevoie de oxigen, ea spunea repetat: „Am o pace adâncă în     suflet, am o pace adâncă în suflet, nu am nici o durere și pot să respir    normal, nu am nevoie de nimic.” Ioana avea o față senină și luminoasă, nu se citea pe chipul ei nici o urmă de durere, strălucea și zâmbea continuu. Apoi încet, încet Ioana a adormit repetând cuvintele: „Isus este real, Dumnezeu este minunat,…”

În jurul orei opt şi jumătate dimineața Ioana a intrat într-un somn adânc și nu s-a mai trezit, respirând tot mai superficial la ora 11:25 în data de 6 februarie 2014 Ioana s-a stins din viață.
Pentru mine a fost o experienţă deosebită și o puternică încredințare că lucrurile pe care nu le vedem, dar le nădăjduim sunt cu adevărat re-ale. Am deplina convingere că Ioana este mântuită și ne așteaptă la    Domnul Isus, așa cum spunea ea cu câteva săptămâni în urmă: „Am să merg să mă odihnesc, până veți veni și voi!“
Domnul să vă mângâie în momente de durere, să fie întotdeauna alături de voi și să vă încredeți pe deplin în El.
Sincere condoleanţe:

Estera Beke