MĂRTURIE

„De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său.“ Rom.8:28

Povestea vieții lui Ovidiu și a Danielei, deși răscolește amintiri dureroase, este totuși fascinantă și întrețesută de miracol, deoarece evocă momentul în care Dumnezeu a intrat în viața lor.

Scriu aceste rânduri la o săptămână distanță de momentul în care își vor aduce copilul la binecuvântare și imaginea de familie împlinită ce îi învăluie acum, cu greu ar putea trăda nefericirea și deziluziile pe care le trăiau cu doar 2 ani în urmă.

În 6 octombrie 2012 se întorceau înspre Germania unde munceau, după un concediu în România. Fiecare trăise un eșec în căsătorie și încercau acum să-și construiască din cioburi de viață un viitor la fel de precar și de nefericit. Numai că Dumnezeu, sătul parcă de nesăbuința lor, de drumul lor înspre nenorocire, decisese să le pună piedică. Ce a urmat, spune Ovidiu, e greu de descris în cuvinte, iar amintirile le sunt deopotrivă traumatizante și providențiale.

Am adormit la volan, deși făcusem pauză cu doar o oră înainte. Eram patru în mașină: eu, soția mea, Luminița și cumnatul meu Cristi, toți am adormit. Ne-am izbit mai întâi de parapetul din dreapta apoi de cel din stânga ne-am răsucit, apoi izbit din nou într-un ritm ce părea nesfârșit. După ce în final ne-am oprit, păream pierduți și atmosfera aceea terifiantă ce plutea în jurul nostru era înțesată de gemete și incertitudine. Între timp au venit ambulanţele și incertitudinea avea să se sfârșească la Spitalul din Amstetten unde, după diagnoză preliminară doctorul anunțase că Daniela are 10 coaste rupte, bazinul fracturat în 2 locuri, ruptură de splină, apă și sânge în plămâni. Luminița avea bazinul fracturat în 3 locuri, clavicula ruptă, ruptură de splină, 6 coaste rupte precum și coloana afectată. Au stat 7 zile la terapie intensivă.

Noi, bărbații, scăpaserăm cu leziuni ușoare și nu a fost necesară o spitalizare, însă două lucruri mă înspăimântau teribil: primul era posibiltatea ca Daniela și Luminița să își pierdă viața și al doilea era că mă aflam într-o situație aproape fără ieșire. Nu aveam asigurare medicală nici unul din noi și nici bani nu aveam.

Debusolat și înfrânt, îmi venea să strig înspre cer „Dumnezeule, ajută-mă”, dar cum puteam eu cu viața mea sfărâmată să merit cel puțin să mă privească și să-i fie milă de mine. Și totuși El în îndurarea Lui lucra deja la ceea ce, omenește vorbind, părea imposibil.

Fata conducătorului din biserica El Bethel Amstetten era asistentă la spital și a luat legătura cu mine când a auzit că suntem români. Tatăl ei de asemenea a venit cât a putut de repede. Așa am primit o cameră unde să putem locui eu și Cristi, fratele Danielei, și bani să ne putem întreține. Tot astfel am luat legătura și cu biserica. Prima dată la biserică m-am întrebat “oare ce caut eu aici?”. A doua oară însă, la o seară de rugăciune, m-am simțit atras aproape irezistibil spre pocăință. Părea că o putere nevăzută emana ceva ce eu nu mai simțisem până atunci în inima mea. În dimineața următoare aveam să constat că într-adevăr ceva se schimbase în mine, ceva care era mai puternic chiar și decât obiceiurile proaste care mă dominau.

Eram la pensiune împreună cu Cristi cu o cafea în mână când deodată spun “Hai pe balcon să fumăm”. Am aprins țigara și când să trag primul fum, m-am pomenit plângând. Am aruncat-o spunând “Cristi, eu mă pocăiesc”. A treia oară la biserică: “nu mă mai recunosc, sunt un alt om”. Plâng și mărturisesc în fața bisericii că L-am găsit pe Dumnezeu între voi și eu nu mai vreau să mă las de El. Daniela, fiind la terapie intensivă, nu știa încă nimic despre toate astea și mă întrebam cum va privi schimbarea mea.”

Ovidiu a avut parte de zbucium sufletesc, e drept, era în definitiv un copil în credință, dar Dumnezeul nostru minunat și plin de har a avut grijă de toate lucrurile. Daniela și Luminița au trăit și s-au vindecat prin efortul plin de omenie al medicilor și al spitalului dar în aceeași măsură prin rugăciunile Bisericii. „Dumnezeu ne-a dat de lucru” spuneam noi atunci și, într-adevăr, biserica s-a rugat și a postit.

După 2 luni au ieșit din spital pentru a se întoarce în România. A rămas în urmă o factură de peste 200.000 euro, bani pe care statul Austriac i-a suportat fără a le cere lor un singur cent. Minunea a fost că Daniela a urmat credința lui Ovidiu și, odată întorși în țară, s-au căsătorit legal și s-au alipit de Biserica din Oravița. Domnul nostru cel minunat urma să-i mai surprindă încă o dată, botezându-i cu Duhul Sfânt. Cum de fapt le-a arătat îndurare la fiecare pas de atunci.
Doruri adânci însă le sfredeleau inima pentru biserica unde îl cunoscuseră pe Dumnezeu și iată că veni vremea când ei la rândul lor să surprindă cerul făcându-l să salte de bucurie, privind spre Amstetten când au decis să încheie legământ cu Domnul prin botezul nou testamentar.

Am scris aceste rânduri cu gândul că poate, printre cititori, vor fi unii care își vor fi simțit viața făcută fărâme de experiențele nefericite ce trec uneori aidoma unui tăvălug peste noi. Aveți credință în Dumnezeu, vă spun vouă, celor stigmatizați de astfel de experiențe. Din cioburi de viață Dumnezeu poate făuri vase de cinste. Mărturia lui Ovidiu și a Danielei reconstituie drumul de întoarcere al unor oameni simpli, de la porțile iadului, prin valea plângerii până la porțile îndurării ce portretizează știrea edenică a omului acceptat și iubit de Dumnezeu și care trăiește în minunata-I prezenţă.

Florin Ost împreună
cu Ovidiu Neamțu