Mărturie Florin Gutsche

Cu siguranță că Dumnezeu are pentru fiecare om și pentru fiecare suflet un plan. Plan de mântuire, de salvare și de schimbare a stării noastre păcătoase pentru ca într-o zi toți să aibă posibilitatea să se bucure în Împărăția dragostei Lui. Prorocul Ieremia spune în acest sens în cap. 29:11: „Căci Eu știu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace, și nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor și o nădejde”.
Fiecare suntem unici și înzestrați de Dumnezeu cu ceva aparte ce ne caracterizează ființa noastră întreagă. Dumnezeu ne cunoaște pe toți în întregime pentru că „nici o făptură nu este ascunsă de El, ci totul este gol și descoperit înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face”, Evrei 4:13. De aceea metodele și căile Lui de a lucra și de a se prezenta fiecărei persoane în vederea împlinirii planului și a voii Sale, diferă de la o persoană la alta, punctul comun al acestei diversități fiind dragostea Lui cea mare pentru fiecare:
„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viață veșnică”,
Ioan 3:16.
În cazul meu, Dumnezeu a început să lucreze încă de la naștere, ca să spun așa, deoarece la nașterea mea am fost abandonat la maternitate de către ambii părinți. Așa am ajuns la orfelinatul din Blaj, județul Alba. Aici veneau diferiți oameni să ne viziteze și să ne aducă și câte ceva. Noi îi consideram pe acești oameni ca fiind părinții noștri și ne atașam foarte repede de ei. Uneia dintre aceste persoane i-a plăcut în mod deosebit de mine. Mă vizita și începeam să mă atașez din ce în ce mai mult de ea. Mă lua acasă la ea în vacanțe și am ajuns cu timpul să o consider chiar mama mea. Când trebuia să mă întorc înapoi din vacanțe, îmi era foarte greu pentru că deja începusem să mă obișnuiesc și cu familia Ileanei. Acest lucru a durat însă până într-o zi când s-au hotărât să mă ia la ei și să fac parte și eu din familia lor. M-am bucurat foarte mult și de atunci am fost acceptat ca cel de al cincilea copil al lor.

Faptul acesta a reprezentat un gest plin de dragoste din partea lor și a lui Dumnezeu pentru mine, care efectiv mi-a dăruit o nouă familie în care să cresc și să simt dragostea de mamă, de tată și de frați. Prorocul Isaia spune în cap. 49:15: „Poate o femeie să-și uite copilul pe care-l alăptează și să n-aibă milă derodul pântecelui ei? Dar chiar dacă l-ar uita, totuși Eu nu te voi uita cu nici un chip”. Acum când privesc peste ani am realizat că totul a făcut parte din planul lui Dumnezeu și că acest lucru nu a fost o întâmplare, ci a fost un act din piesa întreagă a Lui ca să mă aducă și pe mine în Împărăția Lui.

Timpul trecea și eu creșteam în familia mea, iar orfelinatul și atmosfera de acolo le-am lăsat în urmă fără ca să mă mai afecteze în vreun fel sau altul. Am început școala și în acest timp părinții mei au urmărit în mine calitățile și abilitățile mele. Confesiunea religioasă a familiei este cea greco-catolică și în fiecare duminică și de sărbători pe vremea aceea venea la noi preotul satului și mai poposea câteva clipe până când avea să înceapă slujba. Acest timp de poposire era pentru mine un timp prețios pentru că aveam posibilitatea să aflu de la preot câte una-alta din cele sfinte. Îmi plăceau și în acest mod tot întrebând și ascultând întâmplările cu Noe, Avram, Moise și David a început să se dezvolte în mine încetul cu încetul preocuparea pentru cele sfinte. Participam cu bucurie la orele de religie pe care le preda preotul și în acest fel cei de lângă mine au descoperit înclinația mea spre aceste lucruri.

Tatăl meu era pe vremea aceea crâsnic la biserică și se ocupa de organizare lucrurilor și de îngrijirea bisericii, responsabilități pe care mai târziu mi le-a predat mie. Eram nelipsiți de la slujbe și am ajuns cu timpul să fiu implicat și eu în acestea chiar la strană. Ajungând în clasa a VIII-a fiecare se hotărăște să-și aleagă direcția spre care să se orienteze în viață. Eu eram hotărât și decis: vreau să merg la Liceul Teologic. Unii au fost surprinși, însă pentru mine prima și ultima opțiune era aceasta. Am dat curs dorinței inimii mele și am mers în direcția aceasta. Dumnezeu începea să traseze de acum linia pe care voia să mă ducă: „Căci noi suntem lucrarea Lui și am fost zidiți în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte ca să umblăm în ele”, Efes. 2:11.
Liceul a fost timpul în care cunoștințele și apropierea mea de Dumnezeu au ajuns la un nivel la care ochii mei se deschideau și înțelegeam cât de importante trebuie să fie aceste lucruri și cu câtă atenție trebuie să umblu de acum încolo. Nu era chiar așa de simplu și de ușor pentru că începusem să realizez că acest mod de viață nu este ca oricare altul. Îmi aduceam aminte de preotul satului și acum mă vedeam călcând pe urmele lui. Dumnezeu m-a ajutat însă și am absolvit liceul, iar acum după patru ani de seminar dorința mea de-a merge mai departe pe drumul acesta nu s-a știrbit, ci am continuat și am mers la facultate, tot în Blaj. Aici stând în internat zi de zi și fiind mai aproape ca oricând de cunoștințele, materiile și rânduielile sfinte, creșteam de la an la an descoperind despre Dumnezeu tot mai mult. Însă cu cât descopeream mai multe, cu atât întrebările din interiorul meu căpătau o greutate tot mai mare, întrebări cu privire la ființa mea, de ce a trebuit ca eu să am soarta aceasta sau ce se va întâmpla cu mine pe viitor, întrebări cu privire la rutina din jurul meu. Pe colegi, profesori și pe toți ceilalți îi vedeam făcând lucrurile acestea ca pe ceva strict profesional, ori pentru mine asta însemna ceva cu mult mai mult decât atât. Îmi spuneam mie însumi: trebuie să fie ceva mai mult decât toate acestea, trebuie să fie ceva care să treacă de rutina aceasta și să primesc și eu acel simțământ de sacru, de prezență și copleșire divină ca acei oameni sfinți pe care îi studiam la cursuri și în Scriptură. Pur și simplu căutam aceste lucruri și nu le găseam.

În sfârșit am ajuns în ultimul an și lucrurile nu s-au schimbat, așa că am hotărât să renunț la tot și să plec în străinătate, să îmi încep o nouă viață și să îmi clădesc un viitor. Am absolvit facultatea și am dat vestea care a fost ca un șoc pentru mulți, în special pentru ai mei care se așteptau și erau convinși că într-o zi o să devin preot, dar acum totul s-a năruit.
M-am îndreptat spre Austria și în felul acesta am pus capăt visului și dorinței de a continua să fac ceea ce mă mișca și mă însuflețea cel mai mult. Nu știam pe atunci, dar Marele Dirijor conducea orchestra cu măiestrie și din opera Lui pentru mine nu s-a auzit nici un sunet sau acord greșit. Prorocul Isaia spune în acest sens în cap. 55:8
„Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre și căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul”.
Aici în Austria, în Viena, m-am confruntat cu viața și cu greutățile ei. Am muncit o perioadă, dar și aceasta s-a terminat și încetul cu încetul se ivea deșertul cu tot specificul lui: singurătate, probleme financiare, pe plan sufletesc, pierdeam controlul lucrurilor, stări care mă năpădeau și mă loveau din plin. Relația mea cu Dumnezeu era șubredă și scârțâia, totuși acum îmi este clar, dar pe atunci nu înțelegeam și nu vedeam că Dumnezeu îmi demonstrează, că oricine aș fi fost, chiar și un teolog, în fața tuturor acestor frământări depindeam de El și dacă are în vedere salvarea ta sau a mea, fi sigur că vei trece și tu, prin această vale. Două lucruri am observat că se întâmplă în deșertul de genul acesta și anume: apa și direcția. Ai nevoie de apă ca să supraviețuiești și de direcție ca să nu îți pierzi orientarea spre locul în care vrei să te îndrepți, iar Dumnezeu mi le-a dăruit în țara aceasta prin Isus Hristos pe amândouă din plin, plus multe altele „pentru că Fiul omului a venit să caute și să mântuiască ce era pierdut”, Luca 19:10.

Lucrurile au început să se miște așa încet spre bine și am început din nou lucrul. Începeam să mă pun pe picioare și Dumnezeu începea să mă reabiliteze pentru a mă pregăti pentru momentele cele mai frumoase din viața mea. Am ajuns cu lucrul în zona Steiermark și aici am cunoscut-o pe aceea care avea să fie mai târziu soția mea. Discutând cu ea am aflat că este pocăită, ceea ce era pentru mine un șoc deoarece eu nu puteam accepta așa ceva. Însă Dumnezeu lucra în continuare, țesea la război firele care trebuiau să dea conturul a ceea ce avea să fie mai târziu chiar dacă au apărut anumite inconveniențe. Am zis ok, rămânem totuși prieteni și am mai vorbit, timp în care eu curios fiind și nemaiparticipând niciodată la o asemenea slujbă am ajuns în final la biserică.

Totul era nou pentru mine și parcă nu îmi venea să cred ce fac oamenii aceștia: muzica, rugăciunea, modul în care se desfășura toată slujba erau atât de stranii pentru mine care eram obișnuit cu ritualurile și slujbele greco-catolice. Totuși am intrat în discuții cu frații și am început să observ cum privesc dânșii lucrurile. Am început să vin și în alte duminici și acele întrebări, neliniști și zbuciume din sufletul și viața mea au început să primească răspunsuri. Frații vorbeau și predicau doar din Cuvântul lui Dumnezeu așa că unele standarde și cunoștințe acumulate în timpul școlii au început să pălească și să se clatine în fața Cuvântului lui Dumnezeu. Acesta era punctul comun între noi, era ca un pod de dialog între mine și ei. Cu cât mă uitam și cercetam lucrurile mai cu de-amănuntul, trebuia să recunosc, că ei aveau dreptate. Nu vroiam însă să recunosc câteodată că au dreptate. După opt ani de teologie și de învățat, vin acum niște străini să îmi răstoarne ceea ce s-a clădit în viața mea în tot acest timp? Dar Dumnezeu a folosit prin ei o altă metodă ca să spargă zidul de despărțire și să dărâme din viața mea tot ceea ce era o piedică pentru ca eu să-L cunosc pe El așa cum este și să aflu adevărul prin Cuvântul Lui întrupat, Isus Hristos.

Astfel s-au derulat lucrurile și Dumnezeu a adus ziua biruinței și a mântuirii în viața mea. Am încheiat legământul cu Domnul în apa botezului în Biserica Sion din Graz, apoi am avut nunta care s-a oficiat în Biserica din Voitsberg și prin aceste evenimente Dumnezeu m-a stabilit în locul acesta unde mă bucur împreună cu alți frați și surori.
Nu am plănuit nici un detaliu din tot ceea ce s-a întâmplat, nici ceea ce privește modul în care au decurs lucrurile, dar Dumnezeu în marea Sa dragoste și bunătate a dovedit încă odată că este în controlul tuturor lucrurilor și nimic nu-i scapă din mână sau din vedere.
Pot să spun cu tărie că Dumnezeu nu se lasă fără mărturie și cazul meu este unul dintre milioanele pe care le are depozitate în arhiva Lui și încă mai este loc.

Dirijorul Își dirijează în continuare orchestra cu aceeași măiestrie și finețe, ca în toate lucrurile să Își primească slava, cinstea și puterea în veci vecilor.

Amin!