O poveste de iubire

[:ro]Era o dimineaţă rece de octombrie. M-am dus la spital să-mi iau rezultatul histologic al operaţiei pe care o făcusem cu trei săptămâni în urmă. Era vorba de un mic fibrom care îmi apăruse pe neaşteptate deasupra sânului drept, şi care crescuse suspect de repede în doar două luni. Am făcut desigur toate testele de rigoare, mamografie, ecografie, rezonanţă magneticaă şi toate ieşiseră bine. Chirurgul care mă operase m-a asigurat ca e doar un fleac, 6 din 10 femei dezvoltă fibrom la sân pe parcursul vieţii şi trăiesc bine mersi. Nu aveam nici un motiv de îngrijorare şi mă simţeam bine dispusă pentru că soţul meu se oferise să mă însoţească. Apoi a venit vestea grea, nimicitoare.         ” Ne pare rău, e carcinom mamar, gradul 3, foarte agresiv. Nu ne-am aşteptat nici noi.    Sunteţi tânără, va trebui să faceţi test genetic. Aţi mai avut cazuri de cancer în familie?” Da, mama murise la 50 de ani iar sora ei chiar mai tânără, la 45. M-am simţit paralizată, parcă mă legase cineva de scaun.
M-am agăţat disperată cu privirea de soţul meu dar el parea impasibil. A întrebat detaşat ce urma să se întâmple.
Răspunsul doctorului mi-a tăiat respiraţia, masectomie la ambii sâni, chemoterapie cel puţin 6 luni, iradiere, apoi scoaterea ovarelor. Am simţit că mă prăbuşesc iar indiferenţa soţului mi-a pătruns ca un cuţit rece în inimă. Nu aveam o relaţie armonioasă de mulţi ani dar am crezut mereu că suntem prieteni şi uite că acum, deşi era acolo, nu mă susţinea. Am plecat de la spital având senzaţia că port un munte după mine. Urma să-mi pierd sânii, părul, nu voi mai putea avea copii niciodată. Cel mai mult mă dureau ultimele vorbe ale doctorului. “ Vom face tot ce depinde de noi dar trebuie să înţelegeţi că nu există garanţii iar dumneavoastră aveţi o formă extrem de agresivă.”
Adică era posibil să mor… şi dacă e să se întâmple, eu unde voi merge? Credeam că există Dumnezeu dar mi se părea că e undeva acolo sus şi nu are treabă cu mine. Ce era cu Isus? Ştiam că e Fiul lui Dumnezeu, trimis pe pământ să ia asupra Lui păcatele oamenilor pentru ca ei să fie vrednici de Împărăţia Cerurilor. Ştiam toate astea dar acum aveam nevoie să le simt, să le accept ca adevăr în inima mea. Am simţit nevoia ca de aer să merg la biserica evanghelica din apropiere de casă. Pastorul Rob, un om blând, cu voce caldă, ne-a întrebat “ Dacă ar fi să mori azi, unde vei merge? Vrei să-l primeşti pe Isus în inima ta? “ Da, exact asta căutam. Şi atunci mi-am deschis sufletul pentru El, Domnul Isus. Şi o pace lăuntrică mi-a încălzit toată fiinţa. Am zâmbit fără să-mi dau seama, nu mai eram singură…
Au urmat doi ani de chin fizic. Operaţii dureroase, apoi chemoterapia, am slăbit mult, ajunsesem la un moment dat să am 40 de kilograme. Apoi soţul m-a părăsit spunându-mi că: e imposibil să mai trăiasca cu mine, povestea asta cu cancerul e prea mult pentru el. M-am simţit urâtă şi îmi feream privirea ori de câte ori vedeam o oglindă pentru că nu suportam să mă privesc. Vorbeam incoerent pentru că nu-mi puteam controla plânsul. Mi s-a spus că am depresie avansată şi că ar fi necesar să urmez un tratament psihiatric. Am spus atunci nu, povara asta e prea grea pentru mine, Doamne ia-o Tu şi facă-se voia Ta, nu a mea, eu mă încred în Tine  şi Te iubesc mai presus de orice. A fost o eliberare uriaşă. Am acceptat că fiecare zi poate fi ultima dar asta nu e treaba mea şi i-am mulţumit Domnului pentru fiecare suflare a mea, pentru acest miracol care este viaţa. L-am rugat  fierbinte dacă vrea El, să nu mă lase sa mor aşa, simţindu-mă urâtă, să-mi dea voie să fiu iar o femeie normală, să mă pot privi din nou în oglindă. Şi El mi-a făcut această favoare. Părul a crescut la loc iar operaţia de reconstrucţie a sânilor a fost un succes.
Aş vrea să pot spune că sunt o învingătoare, că am ajuns de partea cealaltă a malului şi am acum înţelepciune suficientă pentru a da lecţii de viaţă, dar nu e aşa. Sunt încă în vâltoarea vieţii, operaţia de ovare e programată peste două luni. Am o fiică de 14 ani dar mi-am dorit enorm de mult un al doilea copil şi mă doare cumplit când mă gândesc la asta, dar îi spun mereu Domnului că îl iubesc şi că mă încred în voia Lui, oricare ar fi ea. Până la urmă toate lucrurile lucrează spre binele celor care îl iubesc pe Dumnezeu. Iar eu îl iubesc şi aleg să trec prin viaţă încredinţându-mi soarta în mâinile Lui.

A voastră soră în credinţă,
Cristina Tornea[:de]Era o dimineaţă rece de octombrie. M-am dus la spital să-mi iau rezultatul histologic al operaţiei pe care o făcusem cu trei săptămâni în urmă. Era vorba de un mic fibrom care îmi apăruse pe neaşteptate deasupra sânului drept, şi care crescuse suspect de repede în doar două luni. Am făcut desigur toate testele de rigoare, mamografie, ecografie, rezonanţă magneticaă şi toate ieşiseră bine. Chirurgul care mă operase m-a asigurat ca e doar un fleac, 6 din 10 femei dezvoltă fibrom la sân pe parcursul vieţii şi trăiesc bine mersi. Nu aveam nici un motiv de îngrijorare şi mă simţeam bine dispusă pentru că soţul meu se oferise să mă însoţească. Apoi a venit vestea grea, nimicitoare.         ” Ne pare rău, e carcinom mamar, gradul 3, foarte agresiv. Nu ne-am aşteptat nici noi.    Sunteţi tânără, va trebui să faceţi test genetic. Aţi mai avut cazuri de cancer în familie?” Da, mama murise la 50 de ani iar sora ei chiar mai tânără, la 45. M-am simţit paralizată, parcă mă legase cineva de scaun.
M-am agăţat disperată cu privirea de soţul meu dar el parea impasibil. A întrebat detaşat ce urma să se întâmple.
Răspunsul doctorului mi-a tăiat respiraţia, masectomie la ambii sâni, chemoterapie cel puţin 6 luni, iradiere, apoi scoaterea ovarelor. Am simţit că mă prăbuşesc iar indiferenţa soţului mi-a pătruns ca un cuţit rece în inimă. Nu aveam o relaţie armonioasă de mulţi ani dar am crezut mereu că suntem prieteni şi uite că acum, deşi era acolo, nu mă susţinea. Am plecat de la spital având senzaţia că port un munte după mine. Urma să-mi pierd sânii, părul, nu voi mai putea avea copii niciodată. Cel mai mult mă dureau ultimele vorbe ale doctorului. “ Vom face tot ce depinde de noi dar trebuie să înţelegeţi că nu există garanţii iar dumneavoastră aveţi o formă extrem de agresivă.”
Adică era posibil să mor… şi dacă e să se întâmple, eu unde voi merge? Credeam că există Dumnezeu dar mi se părea că e undeva acolo sus şi nu are treabă cu mine. Ce era cu Isus? Ştiam că e Fiul lui Dumnezeu, trimis pe pământ să ia asupra Lui păcatele oamenilor pentru ca ei să fie vrednici de Împărăţia Cerurilor. Ştiam toate astea dar acum aveam nevoie să le simt, să le accept ca adevăr în inima mea. Am simţit nevoia ca de aer să merg la biserica evanghelica din apropiere de casă. Pastorul Rob, un om blând, cu voce caldă, ne-a întrebat “ Dacă ar fi să mori azi, unde vei merge? Vrei să-l primeşti pe Isus în inima ta? “ Da, exact asta căutam. Şi atunci mi-am deschis sufletul pentru El, Domnul Isus. Şi o pace lăuntrică mi-a încălzit toată fiinţa. Am zâmbit fără să-mi dau seama, nu mai eram singură…
Au urmat doi ani de chin fizic. Operaţii dureroase, apoi chemoterapia, am slăbit mult, ajunsesem la un moment dat să am 40 de kilograme. Apoi soţul m-a părăsit spunându-mi că: e imposibil să mai trăiasca cu mine, povestea asta cu cancerul e prea mult pentru el. M-am simţit urâtă şi îmi feream privirea ori de câte ori vedeam o oglindă pentru că nu suportam să mă privesc. Vorbeam incoerent pentru că nu-mi puteam controla plânsul. Mi s-a spus că am depresie avansată şi că ar fi necesar să urmez un tratament psihiatric. Am spus atunci nu, povara asta e prea grea pentru mine, Doamne ia-o Tu şi facă-se voia Ta, nu a mea, eu mă încred în Tine  şi Te iubesc mai presus de orice. A fost o eliberare uriaşă. Am acceptat că fiecare zi poate fi ultima dar asta nu e treaba mea şi i-am mulţumit Domnului pentru fiecare suflare a mea, pentru acest miracol care este viaţa. L-am rugat  fierbinte dacă vrea El, să nu mă lase sa mor aşa, simţindu-mă urâtă, să-mi dea voie să fiu iar o femeie normală, să mă pot privi din nou în oglindă. Şi El mi-a făcut această favoare. Părul a crescut la loc iar operaţia de reconstrucţie a sânilor a fost un succes.
Aş vrea să pot spune că sunt o învingătoare, că am ajuns de partea cealaltă a malului şi am acum înţelepciune suficientă pentru a da lecţii de viaţă, dar nu e aşa. Sunt încă în vâltoarea vieţii, operaţia de ovare e programată peste două luni. Am o fiică de 14 ani dar mi-am dorit enorm de mult un al doilea copil şi mă doare cumplit când mă gândesc la asta, dar îi spun mereu Domnului că îl iubesc şi că mă încred în voia Lui, oricare ar fi ea. Până la urmă toate lucrurile lucrează spre binele celor care îl iubesc pe Dumnezeu. Iar eu îl iubesc şi aleg să trec prin viaţă încredinţându-mi soarta în mâinile Lui.

A voastră soră în credinţă,
Cristina Tornea[:]