OMUL ŞI FRICA

„Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune …” (Geneza 1:31a). Dumnezeu aduce binele cu Sine. Dumnezeu este bun, toate lucrurile le-a făcut bune şi în vederea binelui. Dumnezeu nu crease frica.
Cum şi unde s-a născut frica?
Ca atare, omul primordial locuia fără frică învăluit de Slava Prezenței Creatorului. Șarpele cel vechi a vândut omului propriul său vis eșuat, visul de putere – voi fi ca Cel Preaînalt. Diavolul a promis omului marea resetare: „Veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” (Gen. 3:5b).
Geneza fricii
Biruit de seducția luciferică a îndumnezeirii prin sfidarea propriului Creator, omul primordial constată că libertatea amăgirii aduce cu sine robia inevitabilă a consecințelor. Unde ești? Cine ți-a spus că ești gol? Ce ai făcut? Sunt întrebările noii paradigme ca și consecințe ale „gloriei” Căderii omului. Așa a avut loc această venire în devenire – frica: „Ți-am auzit glasul în grădină şi mi-a fost frică” (Gen. 3:10a).
Omul prin cădere s-a dezgolit de viața spirituală la care fusese înălțat la momentul creației, rămânând doar cu viața biologică. Ca atare, organismul său devine vulnerabil şi rob legilor obișnuite ale biochimiei şi a suferit tot ce poate pricinui acțiunea lor conjugată – durere, senilitate şi moarte. Mintea însăși a căzut sub stăpânirea legilor psihologice. Întreaga sa ființă a aflat ce înseamnă a fi om; vincibil şi vulnerabil pe acorduri muribunde.
Căderea în Edenul fricii
Germenii fricii acolo s-au născut în Eden, care devenise imperiul fricii. Așa a luat ființă frica – prin dezbrăcarea divinului şi încoronarea propriului sine ca Dumnezeu.
În marea Sa Îndurare, în primul act al judecății omului decăzut şi spre răscumpărarea acestuia, Dumnezeu se face în mod explicit prietenul omului şi vrăjmașul Șarpelui (Geneza 3:15).

Emil Muthi

You may also like...