PRIMA MEA MISIUNE

Pe parcursul tinereții mele nu am avut niciodată dorința de a merge în misiune. Am auzit de mai multe ori cu ce bucurii se întâlnesc cei care misionează dar și mai mult cei care sunt misionați și totuși nu am simțit niciodată o chemare sau o motivație de a merge în misiune. Dar căile Domnului sunt nepătrunse și neînțelese.
INVITAȚIA LA MISIUNE
Nu a trecut mult timp după botezul meu și am primit un telefon dacă nu aș fi disponibil să mă duc peste o lună până în România împreună cu persoana respectivă. Destinația era București unde ne va aștepta un misionar din zona Olteniei. Din fericire eram proaspăt ieșit de pe băncile liceului și aveam timp de trei luni la dispoziție, înainte de a fi încorporat în armata Austriei. De aceea am ales să folosesc timpul și pentru o lucrare altruistă. Nici în ziua de azi nu știu de ce am răspuns pozitiv la invitația fratelui, fiindcă până ce nu am ajuns la aeroportul din București nu știam deloc ce mă va aștepta.
AJUNS ÎN ROMÂNIA
După un drum obositor și multe rugăciuni în mașină ne-am împărțit pe echipe pentru ceea ce misionarul ne pregătise în acele opt ore. Cred că vă puteți închipui cât de puțină cunoștință aveam de ceea ce se întâmplase. Când am ajuns la Caracal am fost timp de o săptămână în fiecare seară la cel puțin două evanghelizări și rugăciuni. Majoritatea bisericilor unde am misionat au fost ori biserici de romi ori biserici plantate de alți misionari. Dacă mă gândesc la ceea ce am văzut în aceste șase zile mă trec și astăzi fiori. Oameni bolnavi, săraci, flămânzi, fără părinți, fără acoperiș deasupra capului, fără nădejde, etc.
A doua săptămână se asemăna aproape cu cea precedentă, doar cu diferența că în cursul zilei aveam diferite activități. Împreună cu credincioșii din zonă se lucra fizic la biserică, se organizau evanghelizări pe stradă sau adunam copiii și tinerii din sate la un program de părtășie în cântare și cuvânt. Abia după ce am ajuns iarăși înapoi în Austria am realizat cum a lucrat Dumnezeu în aceste două săptămâni. Multe întâmplări le-am și uitat deja. Tot așa și multe motive de bucurie.
NU POT SĂ UIT NICIODATĂ
Dar un singur lucru nu pot să-l uit niciodată. Atunci când cei bolnavi au început să se bucure de prezența Domnului. Atunci când oamenii fără speranță au prins iarăși nădejde. Atunci când cei fără nimic au primit ceea ce este mai valoros decât orice pe pământ. Nu este mai mare har decât să vezi cu ochii tăi cum oamenii pierduți se întorc la Dumnezeu!
Luca 15:7 „Tot așa, vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăiește, decât pentru nouăzeci și nouă de oameni neprihăniți, care n-au nevoie de pocăintă.

Paul Smerica