Puterea rugăciunii

Mă numesc Anișoara Bejera, am 28 de ani și fac parte dintr-o familie
cu 4 copii. Cei trei frați sunt în Spania, iar eu căsătorindu-mă cu un soț
minunat și credincios, am venit în Austria în urmă cu 7 ani. Aici am primit
harul să fim părinți. Primul copilaș a venit pe lume într-o zi frumoasă de
primăvară în 2012, un băiețel puternic pe nume Iosua.

Se naște al doilea copil
În 2014, într-o zi frumoasă și caldă de toamnă venea pe lume cel de-al doilea copil al nostru, o
fetiță chipeșă pe nume Ruth. Bucuria era mare pentru noi, însă nu știam că odată cu venirea ei pe
lume va începe „prelucrarea mea”. Ruth a venit pe lume pe 12 septembrie 2014, iar din cauza
durerilor mult prea mari pe care le aveam în timpul travaliului, medicul a decis să mi se
administreze injecția epi- durală, altfel inima mea putea ceda. Nu mi s-a spus atunci prea multe,
însă când totul s-a sfârșit medicul a răsuflat ușurat
spunându-mi: „Credeam că te vom pierde pe tine și pe fetița ta”, pentru că Ruth avea cordonul ombilical înfășurat de 2 ori după gât și
medicul a trebuit să aibă mare grijă când a scos-o afară. Mi-am luat fetița în brațe și împreună cu
soțul meu o priveam cât este de frumoasă, dar după
3 ore au început durerile de cap din ce în ce mai puternice. Am mers la baie și totul se învârtea
cu mine, așa că am chemat asistenta să mă ajute să ajung în pat. Mi se administrau perfuzii zi și
noapte cât am stat în spital, însă medicii nu au vrut să facă nici o analiză, motivând că în urma
injecției epidurale lichidul din coloană curge și de acolo vin durerile de cap. În
ultima zi de spitalizare a venit un medic, și pe un ton dur m-a întrebat dacă vreau să mai fac o
injecție în coloană cu sânge- le meu, ca să se oprească lichidul. Eu nu știam ce să zic, însă
soțul meu a spus me- dicului că nu mai fac nimic și ca voi merge acasă. Ne-am luat fetița și am
venit acasă cu dureri groaznice de cap. Deși în spital cerusem un medic neurolog, am fost re-
fuzată, spunându-mi-se că nu se poate decât dacă accept injecția cu propriul meu sânge.

Mergând la baie am căzut înșoc epileptic

Au urmat câteva zile în care eram țintu- ită la pat de durere, iar într-o zi am zis că vreau să mi
se facă ungere cu untdelemn. Am sunat atunci pe pastorul bisericii și pe încă un frate lucrător.
Aceștia au venit, iar la o săptămână după ungere, când mă coboram din pat, nu am mai putut sta pe
piciorul drept, era fără putere, așa că am mers la urgențe și după un control de ru- tină au zis:
lipsă de calciu. Atunci în seara aceea nu mai aveam durerile de cap. Însă o neliniște m-a cuprins,
o teamă: simțe- am că ceva nu e bine. Ruth fetița mea era foarte agitată și ea. Am adormit cu
gândul că dimineață voi fi bine. Însă dimineața când să merg la baie pur și simplu am că- zut în
șoc epileptic și era doar mama mea acasă, soțul fiind la muncă. Era prima dată când se declanșase
acest șoc epilep- tic, iar Iosua, băiețelul nostru, s-a speriat foarte tare. M-a luat mama în brațe
și nu știa ce să-mi facă, a fost groaznic atunci pentru ea ca și mamă, însă a deschis ușa
apartamentului și Dumnezeu pregătise pe o vecină în clipa aceea chiar la ușa lif- tului, și ea a
chemat ambulanța.

Am ajuns la Spitalul AKH dinViena

Domnul m-a întărit și m-a ridicat, am putut să-mi sun soțul, și să-i zic că nu sunt bine și că voi
merge la spital. A venit medicul de pe ambulanță și pe picioarele mele am mers în ambulanță, însă
după ce am urcat în mașină s-a declanșat al doilea șoc epileptic, simțeam cum închei- eturile
mâinilor se întorc și nu puteam să-mi controlez corpul. Mi s-a injectat un somnifer și m-am trezit
în tomograf în Spitalul AKH din Viena, eram speriată nu
știam unde sunt, țipam și medicii m-au scos repede ducându-mă în salon, unde deja mă aștepta soțul meu. Am stat câte- va minute de vorbă
și am făcut al treilea șoc epileptic. Atunci a venit un medic și îmi amintesc că mi-a pus un pix în
gură să nu-mi înghit limba. De acolo nu-mi amin- tesc foarte multe, deoarece mi-au dat multe
perfuzii să dorm și să nu fiu agitată. Am intrat miercuri în spital și Domnul m-a trezit vineri
dimineața. Eu nu știu cum au trecut nopțile și ziua de joi, nu-mi amin- tesc. Când mi-a deschis
Domnul ochii din nou, a fost cel mai frumos moment să îl pot vedea pe soțul meu lângă mine și să
văd că trăiesc.

Domnul mi-a deschis ochii

Atunci au venit medicii și au început să-mi explice tot ce s-a întâmplat, în- trebându-mă dacă
îmi amintesc ce am pățit. Îmi amintesc că eram înconjurată de medici și studenți și le-am răspuns
că îmi amintesc, dar pentru ei era o minune că îmi amintesc ce s-a întâmplat înainte de a veni în
spital. Atunci medicul mi-a spus că am avut parte de 3 accidente vasculare, 3 șocuri epileptice,
tromboză la creier și semipareză pe partea stângă, toate într-o singură zi, și că în mod normal
acești oameni ajung ca și o „legumă”, în- vățând alfabetul, să-și recunoască apro- piații, să
învețe să mănânce… când eu de fapt puteam face toate aceste lucruri pen- tru că Domnul meu Isus
nu a îngăduit ni- mic mai mult, vrând să fiu o minune chiar și pentru medici, pentru unii din cei
mai mari medici. Când am căzut prima dată, medicii au spus că în mod normal tre- buia să nu mă mai
ridic pentru că puteam paraliza pe loc sau muri chiar, dar Dum- nezeu care avea un plan cu ființa
mea a spus VIAȚĂ în dreptul meu. Au urmatdouă săptămâni și jumătate de spitalizare, în care L-am simțit pe Domnul cel mai aproape, erau nopți când nu mai puteam dormi, simțeam că
nu mai am răbdare să rămân în acea cameră de spital, simțeam cum îmi tremură capul și îmi era
teamă, dar Isus mă întărea și prin medici, dar cel mai mult prin Cuvântul Său, Biblia.

Mă bucur de harul de a fi soție și mamă

Pot spune că rugăciunea are o mare putere. Familia mea, frați și surori din Biserica Elim
mijloceau pentru mine și asta am simțit clipă de clipă. Am putut mărturisi chiar acolo, în spital,
puterea vindecării Lui Isus în viața mea, pentru că era greu de crezut pentru mulți că am tre- cut
prin toate acestea și după 3 zile eu pu- team vorbi și să-mi amintesc totul. M-am reîntors în
mijlocul familiei mele și pot să mă bucur de harul de a fi soție și mamă și mai ales de a fi
copilul Domnului ISUS.
Nici o încercare nu ne este dată pes- te puterile noastre. Suntem biruitori cu Domnul și chiar dacă
trecem „prin Valea Umbrei morții”, noi avem pe Isus, Lumina Vieții, cu noi, care ne ține de mână și
ne spune: „Nu te teme de nimic căci Eu sunt cu tine”. E atât de minunată prezența Lui, te
copleșește cu pacea Sa și când Domnul spune VINDECARE, rămâi vindecat, devii minunea Lui și nu
poți să ții doar pentru tine, ci plină de bucurie spui și altora ce mare Dumnezeu avem.
Doresc ca mărturia mea să întărească pe cei ce trec „prin vale” și să își ridice ochii spre Cer, de
unde le vine izbăvirea.

Doresc ca mărturia mea să întărească pecei ce trec „prin vale” și să își ridice ochii spre Cer, de unde le vine izbăvirea.

Anișoara Bejera

Contează că suntem copiii lui Dumnezeu, împăcați cu El prin sângele lui Isus și născuți din nou din Duhul Sfânt. Dumnezeu știe cum să aibă grijă decopiii Lui. Îl laud, Îl binecuvântez și Îi sunt recunoscătoare din toată inima. (Gabriela Rădulescu)