„Divorţul este contrar instituţiei divine, contrar naturii căsătoriei şi contrar acţiunii divine prin care este înfăptuită unitatea dintre soţ şi soţie. Divorţul este ruperea sigiliului care a fost aplicat de însăşi mâna lui Dumnezeu.” John Murray

Divorţul şi recăsătorirea sunt două teme care merită toată atenţia din mai multe motive: Divorţul a fost şi este o realitate existenţială în sânul Bisericii creştine. Rapiditatea îngrijorătoare a divorţului care proliferează printre creştini. Numărul restrâns de studii existente la ora actuală în limba română pe această temă.     – Cartea de despărţire din Deuteronom 24:1-4.

De ce a fost îngăduită cartea de despărţire? În contextul din Deuteronom, bărbaţii au început să-şi alunge nevestele pentru orice motiv banal. Flagelul divorţului trebuia limitat şi stopat pentru că luase proporţii îngrijorătoare pe vremea lui Moise. Această carte avea scopul de a opri proliferarea divorţului. Prin ea erau    reglementate mai multe aspecte legate de divorţ: Eliminarea motivelor banale şi neîntemeiate pentru divorţ (arderea sau afumarea mâncării, apariţia părului cărunt, apariţia ridurilor, luarea în greutate, trecerea frumuseţii etc.)

Prin această lege temporară s-a urmărit protejarea femeilor abandonate pentru orice motiv. O femeie alungată de acasă fără această carte de despărţire era lipsită total de mijloace de subzistenţă şi era sortită să trăiască din mila oamenilor. Bărbatul care divorţa de soţia lui nu mai avea voie să se căsătorească din nou cu ea.

Prin aceasta era scoasă în evidenţă forţa documentului scris şi anume să-l facă pe bărbat conştient şi să înţeleagă că unitatea căsătoriei nu este o relaţie oarecare, în care poţi să intri şi să ieşi când vrei. Cartea de despărţire emisă devenea un document cu un decret permanent. Aceasta trebuia să-i comunice bărbatului următorul aspect: căsnicia este indisolubilă şi are un  caracter permanent. Ca atare cartea de despărţire avea scopul să-i reamintească bărbatului ordinea divină stabilită de la începutul creaţiei. Cartea de despărţire a fost interpretată greşit de evrei şi nu şi-a atins obiectivul datorită împietririi inimii lor. Pentru ei divorţul a fost tratat ca un fapt cotidian şi legal. Această situaţie s-a perpetuat de-a lungul vremurilor până la venirea Domnului Isus. Fariseii au venit la El şi, ca să-L ispitească, I-au zis: „Oare este îngăduit unui bărbat să-şi lase nevasta pentru orice pricină?” Drept răspuns, El le-a zis: „Oare n-aţi citit că Ziditorul, de la început i-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască. Şi a zis: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevastă-sa, şi cei doi vor fi un singur trup?” „Aşa că nu mai sunt doi, ci un singur trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă.” „Pentru ce, dar”, I-au zis ei, „a poruncit Moise ca bărbatul să dea nevestei o carte de despărţire şi s-o lase?” Isus le-a răspuns: „Din pricina împietririi inimilor voastre a îngăduit Moise să vă lăsaţi nevestele; dar de la început n-a fost aşa. Eu, însă, vă spun că oricine îşi lasă nevasta, afară de pricină de curvie, şi ia pe alta de nevastă preacurveşte; şi cine ia de nevastă pe cea lăsată de bărbat preacurveşte.” Pe vremea lui Isus au existat două orientări de interpretare a divorţului, conduse de doi rabini – Shammai şi Hillel. Fiecare dintre ei era considerat o autoritate în ceea ce priveşte problema divorţului. Divorţul era problema fierbinte a zilei, naţiunea era împărţită în două tabere datorită acestor interpretări. Aceşti doi rabini aveau adepţi, pentru că interpretau diferit textul din Deuteronom cu privire la cartea de despărţire. Interpretarea lui Shamai era una strictă, potrivit căreia căsătoria putea fi desfăcută doar datorită preacurviei. Interpretarea lui Hillel era una lejeră potrivit căreia bărbatul putea să divorţeze de soţia sa din orice motiv banal. Împinşi de aceste două interpretări rabinice şi plini de dorinţa de ispitire, fariseii pun întrebarea „Oare este îngăduit unui bărbat să-şi lase nevasta pentru orice pricină?“.

Isus a mers dincolo de interpretările celor doi rabini şi chiar dincolo de legea mozaică temporară din Deuteronom, şi a adus aminte fariseilor de legea iniţială a căsătoriei, instaurată în Eden. Isus nu discuta despre motivele întemeiate pentru divorţ aşa cum ar fi preferat fariseii, ci despre acei care divorţează pentru a se recăsători. Într-o manieră eleganta şi diferită a rabinilor, Isus răspunde fariseilor cu două versete contra-stante din Scripturi şi focalizează discuţia pe planul iniţial al lui Dumnezeu de la origine. Moise nu a poruncit divorţul ci a permis din pricina împietririi inimilor israeliţilor, dar voia lui Dumnezeu de la începutul creaţiei a fost aceasta: căsnicia să fie o unitate indestructibilă şi permanentă. Aşadar, Isus a arătat că permisiunea divorţului din Deuteronom este o abatere de la intenţia divină de la începuturi. Mântuitorul îşi încheie discursul plin de autoritate cu cuvintele “Ceea ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă“. Concluzie: Învăţătura biblică cu privire la subiectul nostru poate fi rezumată în următoarele afirmaţii clare: Căsătoria este pentru toată viaţa, relaţia conjugală a fost concepută de la început să fie permanentă. Există doar două lucruri care pot desface căsătoria: moartea şi curvia. Biblia nu aprobă divorţul de un partener legal. Orice divorţ contravine intenţiei originare a lui Dumnezeu.

Recăsătorirea cât timp partenerul de căsătorie trăieşte, este considerată preacurvie. Biserica, dacă vrea să rămână fidelă lui Hristos, are datoria morală să privească divorţul, în toate formele lui, ca păcat. Este adevărat că, din punct de vedere teologic şi doctrinar, acest adevăr este direct şi radical. Dar este adevărul lui Dumnezeu!

Fedor Covaci