I. Cu privire la pocăință există două idei
preconcepute:
1. Pocăința e numai pentru cei din lume
Prima idee greșită e că chemarea la pocăință se adresează
doar celor din lume. Ei sunt cei ce nu-L cunosc pe Dumnezeu,
ei trebuie să se întoarcă la Dumnezeu, ei trebuie să se lase de
păcat. Unii văd în predicile de evanghelizare că trebuie să se
adreseze doar celor din lume. Ioan Botezătorul propovăduia botezul
pocăinței locuitorilor din Ierusalim și din toată Iudeea, care
trebuiau să știe destul de multe despre Dumnezeu (Matei 3:5).
În Faptele Apostolilor vedem că Petru cere în Ziua Cincizecimii
pocăință unor oameni cucernici (cuvântul cucernic înseamnă
evlavios, oameni cu o cunoaștere a lui Dumnezeu și cu respect
față de Dumnezeu).
2. Pocăință odată pentru totdeauna
Iov era un om fără prihană și curat la suflet, dar zice în capitolul
40:6 că se pocăiește în țărână și cenușă.
Cea de-a doua idee greșită e că dacă te-ai pocăit odată ajunge,
și numai ai nevoie de momente de pocăință. Vedem scris în
Apocalipsa că Duhul Sfânt trimite unor biserici niște scrisori și
le cere să se pocăiască. În capitolul 2:5 îi spune lui Efes: „Adu-ți,
dar, aminte de unde ai căzut; pocăiește-te și întoarce-te la faptele
tale dintâi. Altfel, voi veni la tine și-ți voi lua sfeșnicul din locul
lui, dacă nu te pocăiești.” Lui Pergam în 2:16 îi zice Duhul Sfânt:
„Pocăiește-te dar. Altfel, voi veni la tine curând și Mă voi război
cu ei cu sabia gurii Mele.” Lui Sardes îi zice în 3:3, „Adu-ți aminte,
dar, cum ai primit și auzit! Ține și pocăiește-te! Dacă nu veghezi,
voi veni ca un hoț și nu vei ști în care ceas voi veni peste tine.”
II. Ce înseamnă cuvântul pocăință?
Cuvântul grecesc pentru pocăință, metanoia, înseamnă o
schimbare a direcției. Biblia prezintă că toți oamenii merg
într-o direcție greșită spre moarte, iad. Cel ce se pocăiește are
o schimbare de direcție. Și-a schimbat direcția spre viață, spre
viața veșnică.
III. Ce înseamnă pocăință pentru un
pocăit?
Pentru un pocăit care se consideră că a avut un moment
de pocăință în viața lui, un moment de întoarcere la Domnul,
pocăință înseamnă trei lucruri:
1. Păstrarea cunoștinței despre Dumnezeu
În Romani capitolul 1:28 Dumnezeu acuză prin Pavel omenirea
întreagă că fac tot felul de lucruri rele datorită următorului fapt:
„Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoștința
lor…”.
Un pocăit a cărui cunoștință de Dumnezeu devine din ce în ce
mai asemănătoare cu cea a lumii are nevoie de o întoarcere, o
schimbare de direcție. Când imaginea noastră despre Dumnezeu
devine din ce în ce mai apropiată de cea a celor ce trăiesc
fără frică de Dumnezeu, e nevoie de pocăință. Când ne-am
construit în mintea noastră imaginea unui Dumnezeu ca fiind un
bunic simpatic încântat de năzdrăvăniile nepoților, e nevoie de
pocăință. Când începem să respingem învățăturile lui Dumnezeu
despre pedeapsa veșnică, e nevoie de o întoarcere.
Când umanismul ne determină să stabilim noi ceea ce este bine,
drept, adevăr sau minciună, și aceste percepții nu mai izvorăsc
din Dumnezeu și din principiile Lui biblice, e nevoie de pocăință.
Așa cum scrie în Apocalipsa 1:17, când Ioan vede slava lui
Hristos cu care era obișnuit, cade la picioarele Lui ca mort. Când
suntem interesați mai mult de părerile oamenilor, decât de ceea
ce zice Dumnezeu în slava și sfințenia Lui, e nevoie de o întoarcere,
de pocăință.
2. Venitul în fire
La un moment dat, Pavel îi îndeamnă pe corinteni: „Veniți-vă
în fire, cum se cuvine, și nu păcătuiți! Căci sunt între voi unii
care nu cunosc pe Dumnezeu, spre rușinea voastră o spun.” (1
Corinteni 15:34)
Cea de-a doua caracteristică a unei pocăințe adevărate e părăsirea
păcatului. Pe un pocăit îl caracterizează o viață de răstignire
a firii pământești cu poftele și patimile ei, și trăirea unei vieți de
sfințire și apropiere de Domnul.
Când considerăm că putem face orice sau aproape orice
pentru că Dumnezeu e dragoste, e nevoie de o întoarcere, de
pocăință.
Când ne motivăm multe din faptele noastre de minciună,
răutate, neadevăr că sunt pentru lucrarea Domnului și prin asta
plăcute Domnului, e nevoie de o întoarcere. Când numim răul
bine, iar minciuna adevăr, e nevoie de pocăință.
Așa cum stă scris în Marcu 10:17, tânărul bogat vine înaintea lui
Hristos cu inima prinsă de un păcat: dragostea de bani, pe care
sunt convins că nici față de el însuși nu l-ar fi recunoscut. Când
nu ne mai vedem păcatele, nu le mai recunoaștem nici față de
noi înșine, când considerăm că Dumnezeu nu le vede, e nevoie
de o întoarcere, de pocăință. Când considerăm că păcatele
noastre sunt iertate doar pentru că slujim și facem mult pentru
Domnul, și atunci pe Cel Sfânt nu-L mai deranjează nelegiuirile
noastre ci trece peste ele, e nevoie de o întoarcere.
3. Umblatul după lucrurile de sus
A treia mare caracteristică a unui pocăit adevărat e că el și-a
schimbat țelurile și prioritățile. Pavel, în Coloseni 3:1-4, scrie:
„Dacă deci ați înviat împreună cu Hristos, să umblați după
lucrurile de sus, unde Hristos șade la dreapta lui Dumnezeu.
Gândiți-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ. Căci voi
ați murit, și viața voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu.
Când Se va arăta Hristos, viața voastră, atunci vă veți arăta și voi
împreună cu El în slavă.”
Când suntem mai preocupați de adunarea bogățiilor materiale
decât de umblarea după lucrurile de sus, este nevoie de
pocăință. Când dorim reușita în lume cu orice preț, este nevoie
de o întoarcere. Când reușita, succesul sunt clădite pe călcarea
principilor lui Dumnezeu, e nevoie de pocăință. Când nu avem
timp de nimic din ce înseamnă lucruri sfinte, fiind prea ocupați
de lucrurile de nimic ale lumii, e nevoie de o întoarcere. Când
măsurăm binecuvântarea în posesiuni și înălțări omenești și nu
în darurile spirituale, e nevoie de pocăință.
Pocăința pentru un pocăit înseamnă corectări regulate de
drum. Ea începe cu o trăire reală în prezența lui Dumnezeu,
continuă cu o luptă zilnică împotriva firii pământești, și va avea
ca sfârșit răsplata veșnică.
Harul Domnului Isus Hristos și dragostea lui Dumnezeu, şi
împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți! Amin.

Daniel Lucuța