Conferința națională a fost și continuă să fie cea mai amplă lucrare a bisericii penticostale române din Austria. Fiind prezent anul acesta la conferință am putut să constat cu bucurie, o renaștere a interesului față de această lucrare. Cu toate acestea, ținând cont de ritmul de creștere al bisericilor române, constatăm că aproximativ o jumătate dintre credincioși au lipsit. Și asta pe fondul unei creșteri ce nu poate fi contestată atât a calități slujirii cât și a organizării. Dorința mea în acest articol este să chem la o analiză a motivației răspunzând la întrebarea: „De ce venim?”, dar și a rostului pentru care organizăm această lucrare răspunzând la o altă întrebare crucială: „Cu ce plecăm?”

Punctul meu de plecare în încercarea de a răspunde acestei provocări îl constituie munca jurnalistică pe care am întreprins-o în ultimele luni într-un mod neoficial și fără a atrage atenția. La întrebarea simplă: „Mergeți la conferința națională?” am primit neașteptat de des răspunsul, „Nu!”. Am adunat apoi acele răspunsuri prin care cei intervievați își argumentau absența în speranța că voi avea cândva șansa să demolez acele argumente, construind apoi pe dărâmăturile lor o motivație puternică a prezenței la conferință.

„Distanța este prea mare”spunea cineva, „și cu copii e greu.”

Aș spune că aceasta este o problemă reală, nu un capriciu. Și cu siguranță nu mi-aș permite să insult pe cineva care vine de la 300 de kilometri, eu care vin de la 60 km. Totuși pentru a fi realiști trebuie să recunoaștem că aceasta nu este o problemă universală ci una izolată, aș spune, doar a câtorva biserici, iar restul folosesc acest argument într-un mod abuziv. Și totuși chiar și acolo unde problema este reală ea poate fi depășită printr-un spirit de sacrificiu activ. Am calculat câți kilometri i-a costat pe unii dintre membrii biserici noastre venitul la biserică în ultimii 10 ani. Aproximativ 300.000 km. Și știți ce e interesant? Luptăm pentru câștigarea aceluiași cer. Am citit undeva că John Wesley a parcurs în activitatea lui de predicare mai mult de 400.000 km. Cu ce mașina vă întrebați? Răspunsul este călare. Nu-i așa că, dacă suntem sinceri cu noi înșine, putem și noi mai mult.

„Abia aștept să am și eu o duminică liberă”, spunea altcineva, „pentru că atunci nu se face biserică și profit de ocazie.”

De data asta mă confrunt cu un argument profund egoist. M-am întrebat ascultând această opinie dacă sunt mulți care gândesc așa. Ori câți ar fi, mă văd îndatorat să-i avertizez că duminica este ceea ce Biblia numește, Ziua Domnului. În vechiul Israel, de pildă, a nu-i da lui Dumnezeu ziua ce I se cuvenea, reprezenta un delict aspru pedepsit. Veți spune desigur, „în Noul Legământ lucrurile stau diferit fiindcă noi aparținem Domnului în întregime nu Îi alocăm doar o zi din săptămână”. Raționament teologic corect, mulțumesc cititorului pentru observație. Dar nu vi se pare ciudat că în timp ce noi pretindem că suntem întru totul ai Domnului nu suntem în stare să-i dăm așa cum s-ar cuveni nici cel puțin o zi din șapte. Și câte nu ar putea fi spuse despre sandalele noastre rupte și ponosite ale râvnei spirituale. Mă rezum însă la acest gând. Apostolul Ioan spunea în Apocalipsa: „în ziua Domnului eram în Duhul”. Cercetează-te cititorule prin prisma acestor cuvinte! Ziua Domnului te găsește și pe tine în Duhul Său sau în firea pământească?

„Nu merg pentru că oricum pot viziona conferința de acasă, live.”

Mărturisesc că peocuparea de a răspunde acestui argument m-a ținut pe genunchi, motivat de gândul de a nu scrie doar cuvinte, ci pentru a avea pe tot parcursul scrierii mele sentimentul tristeții pentru cei care schimbă comuniunea cu vizionarea. M-am întrebat de ce mai merg atunci oamenii la concerte ori pe stadioane dacă totuși transmisiunea este live. E simplu, pentru că acolo ei trăiesc pe viu, fiecare moment. Am încercat să înțeleg care sunt bazele conceptuale ale termenului live. Se spune de pildă despre o distribuție care nu a trecut prin studio, unde defectele pot fi îndepărtate iar cadrul ideal asigurat, că este live. Și asta, deoarece calitățile interpretului pot fi evaluate, cum se spune, la rece. Cât de ignorant însă, poate fi cineva care rezumă totul la acest minim adevăr, inserând mai apoi o dihotomie între reprezentația publică și prezența sa la acea reprezentație, sau în alte cuvinte cum aș putea numi ceva live la care eu nu sunt live.

Evident este că prezența lui Dumnezeu nu poate fi transmisă prin unde ori internet ci doar mesajul Lui. Poți plânge vizionând o predică online însă a confunda atingerea sentimentală cu prezența Sfântului Duh ridică o problemă, fiindcă atâția oameni plâng vizionând lucruri care nu au nimic în comun cu Dumnezeu. Nu sunt habotnic, cum probabil v-ați putea imagina, folosesc tehnologia ca fiecare din voi și nu mă ridic împotriva transmisiuni live decât acolo unde rolul acesteia este greșit înțeles. Transmisiunea live e gândită pentru a da posibilitatea de vizionare celor din afara Austriei. Este desigur de dorit ca cei ce nu pot veni dintr-un motiv real să vizioneze cel puțin transmisiunea live. Dar a alege transmisiunea în locul prezenței fizice din pură comoditate e echivalent cu a încerca să te bucuri de gustul bun al cafelei pe care ți-o descrie cineva în cuvinte și imagini într-o reclamă televizată. Pe scurt, spațiul virtual stimulează doar două dintre simțurile umane văzul și auzul. Citind Biblia cu atenție veți înțelege că viața spirituală trece dincolo de cele două, manifestându-se și în celelalte trei: gustul Ps. 34:8, pipăitul 1 Ioan 1:1 și mirosul, sau mireasma cum o numește Biblia. Se pierde așadar prin vizionare: închinarea — implicând rugăciunea și lauda — părtășia precum și posibilitatea slujirii și oricât de mult ar dori biserica online să se pretindă a fi o adevărată biserică, în lipsa acestor trei lucruri esențiale va rămâne pentru totdeauna o pseudo-biserică. Și totuși aceasta nu este decât o față a problemei, reprezentând latura umană a comuniunii cu Dumnezeu, cealaltă față surprinzându-L pe Dumnezeu în relație cu omul. Acesta în exprimarea nevoii de părtășie a creat viața și deci pe om. La rândul său omul a creat mediul virtual. Acest mediu remarcându-se prin faptul că imită lucrurile vii sau înregistrează experiențele umane. Dumnezeu însă, consider eu, nu are nici un interes direct în mediul virtual, fiind interesat exclusiv de viața și părtășia reală. Știu că Păstorul cel Bun ne caută uneori în prăpăstiile adânci al mediului virtual unde am căzut printre spini și scaieți, ajungând la noi pe căi virtuale, dar nu uitați că atunci când El își găsește oaia pierdută o pune pe umeri, o vindecă de răni și apoi o readuce în părtășia creștină.

Venim așadar conștienți de faptul că există o viziune pe temelia căreia este construită lucrarea conferinței, în așa fel încât să răspundă anumitor nevoi acute ale bisericii. Din interviul acordat postului de televiziune Alfa & Omega de către frații din conducerea națională am înțeles că tema Chemarea la pocăință a fost aleasă în baza constatării acestei nevoi. Și dacă mesajul pocăinței, pentru a se face auzit, are nevoie de un glas, acest glas a putut fi auzit chemând cât se poate de clar și de direct, atât în timpul mesajelor biblice cât și a momentelor de închinare și laudă. Și totuși persistă întrebarea: cu ce plecăm? Am fost chemați la pocăință și aș fi fericit să cred că am plecat acasă mai pocăiți!

Am auzit o întâmplare: „cu câțiva ani în urmă un tată ieșind de la conferință împreună cu fiul său abia trecut de doi ani, se întâlnește în parcare cu o situație ce intră într-un total dezacord cu ceea ce s-a întâmplat înăuntru. Dezgustat părintele exclamă „Gata conferința, gata pocăința!” ca prin minune, copilul memorează această rimă simplă pe care o repetă și acum peste ani ori de câte ori aude cuvântul conferință”. Mă întreb să fie oare avertizarea unui glas profetic sau doar o întâmplare hazlie. Oricum ar fi, mă rog ca răspunsul nostru la chemarea pocăinței să meargă cu noi dincolo de parcare, urcând cu noi în mașină, făcându-ne șoferi mai calmi, mergând cu noi acasă făcându-ne părinți mai blânzi, soți mai tandri, soții mai dăruite, în biserica noastră făcându-ne creștini practicanți și ucenici autentici și în societate făcându-ne oameni mai buni.

Florin Ost