De multe ori în viață trăim cu impresia că
normal e cursul unui râu să curgă de sus în jos,
după legile naturii, că orice strop de apă pornit
din izvor își urmează cursul până la un punct final,
de unde să intre din nou pe traseul unui circuit
continuu. Cum ne raportăm când, pe parcursul
traseului, ne izbim de stâncile necruțătoare
menite să fure din repeziciunea valurilor, când
suntem confruntați cu evenimente ce schimbă
acest curs, fiind forțați câteodată a înfrunta legile
naturii, nevoiți a ne continua fluxul printre pietre
ascuțite, prin găuri adânci, loviți de malurile fără
contur, izbindu-ne de tot felul de obiecte pe care
vechimea timpului le-a lăsat amplasate ca obiecte
de șlefuire, filtrare sau curățire a caracterelor
sufletelor noastre? Ce facem atunci când norii
furtunii ne fură toate speranțele lăuntrice? În
aceste momente mai putem face față doar dacă
se activează în noi acea stare pe care ne poate
ridica deasupra legilor omenești, cum ar fi credința,
nădejdea, mulțumirea … O astfel de experiență am
fost îngăduiți să o trăim și să putem fi mulțumitori
și încrezători, pentru felul în care Dumnezeu a găsit
cu cale să o desfășoare în mijlocul familiei noastre.
Vestea unei binecuvântări
Eram în prima parte a anului 2011, ne
simțeam ca multe altele, o familie binecuvântată
care intrasem oarecum în șablonul unei vieți
monotone, bucurându-ne de cei șase copii pe
care Dumnezeu ni-i dăruise, mulțumindu-i Lui
pentru oportunitățile pe care ni le oferea în fiecare
zi să-i creștem și să-i educăm în spiritul creștin,
luptând să implementăm în mintea lor valorile după
care să-și ghideze viața. Nu ne gândisem, cred,
niciodată până atunci ce înseamnă să lupți cu
valurile încercărilor, menite să producă handicapuri
în trupul sau viața unui suflet apropiat. Luați într-un
fel pe nepregătite, fără multă experiență în acest
compartiment al vieții, nu intuisem că Dumnezeu
avea în plan să ne confrunte cu vremuri dificile și
că provocările nu erau trimise să ne distrugă ci
scopul era de a fi șlefuiți, întăriți, perfecționați în
călătoria spre țelul final. Au fost vremuri în care,
pe lângă puterea de necontrolat a acestor valuri,
am ajuns să culegem stări de deznădejde, pe care
însă Dumnezeu, prin Mila Lui și puterea rugăciunii,
din obstacole, le-a transformat în mijloace de
susținere iar mai apoi în modalități de ascensiune.
După ce am realizat că urma să primim o nouă
binecuvântare în familia noastră, în urma unui
control de rutină la medicul ginecolog, soția
primește vestea neașteptată din partea acestuia
cum că ar necesita un control mai amănunțit în
secția de ginecologie a spitalului Wiener Neustadt,
veste care din primul moment a răscolit în lăuntrul
nostru o stare de nesiguranță și neîncredere.
Era la a șaptelea copil, trecuse de atâtea ori prin
simptomele perioadelor de sarcină, începusem să
ne alcătuim planuri cu privire la perioada când și
cum le vom aduce vestea celorlalți membrii din
familie, însă nu am cântărit niciodată posibilitatea
de a interveni ceva anormal pe parcursul sarcinii,
în afară de stările de vomă, lipsa fierului, a
magneziului și a altor elemente din organism,
lucruri care deveniseră rutină pe parcursul celor
șase perioade de sarcină.
În data de 17 iunie, de dimineață soția
s-a prezentat la termenul stabilit în spital.
Medicii prezenți la ecograf, câțiva adunați în
jurul monitorului, începuseră la un moment dat
să șoptească între ei, discuții în care, cel mai
frecvent termen pronunțat era cuvântul „Herz”.
După un control ecografic insistent, medicii au
decis de urgență să fie trimisă la Donauspital
Viena, pentru o investigație mai profundă, de
unde aveam să auzim pentru prima dată în viață
de diagnosticul bănuit, prescris și de medicul
ginecolog din Wiener Neustadt, pentru copilul
încă nenăscut: HLHS – Hipoplazie a inimii pe
partea stângă (structurile părții stângi ale inimii
sunt foarte slab sau deloc dezvoltate, funcțiile
acestora fiind preluate prin 3 mari intervenții
chirurgicale de către partea dreaptă a inimii).
Pentru moment, la auzul diagnosticului dat,
(după ce medicii ni l-au descris pe înțelesul
nostru), simțeam cum parcă ne fuge pământul
de sub picioare, încet, încet pierdem din
stabilitate, aveam impresia că stânca pe
care eram așezați, începea să se desfacă în
componente mici, fiecare bucată desprinsă
provocând un ecou adânc dar și dureros
înlăuntrul inimilor noastre, pricinuind în inimi răni
pentru care nu puteam să vedem vreun mijloc
de a fi remediate. Simțeam crescând treptat,
cum o durere care încerca să sape în tăcere
în ființele noastre, își făcea tot mai mult loc, pe
care nu voiam să o acceptăm și nici măcar nu
voiam să ne-o imaginăm. Voiam să mă dezlănțui
într-un plâns de nestăvilit, luptam cu neputințele
sufletului, însă un gând lăuntric încerca să-mi
liniștească ființa. Era Duhul lui Dumnezeu care
îmi șoptea blând și totodată mă făcea să înțeleg
prezența Lui: „Orice ar veni, nu vă voi părăsi, nu
vă voi lăsa singuri, nu aveți voie să renunțați”.
De aici, pentru a doua zi, am fost programați
la spitalul Kepler Universitäts Klinikum – Linz,
pentru confirmarea celor spuse de medicii din
Donauspital. Avea să înceapă din acea zi un
tumult, care, oricât am fi vrut să-l oprim, nu
puteam cu puterea noastră. Vizitele la medici, în
spitalele din Linz, Viena și Wiener Neustadt au
început să devină aproape o rutină..
Vestea unui avort
Am fost îndemnați cu ultimatum, chiar
imediat după fixarea diagnosticului, de către
medicii din Viena, să facem întrerupere de
sarcină, fiind înștiințați de pericolul aproape
iminent ca al nostru copil să fie afectat, pe lângă
Sindromul HLHS, și de Sindromul Trisomia 21
(sindromul Down), soției fiindu-i expusă situația
îngrozitoare de a nu putea mai târziu lăsa copilul
nesupravegheat, nici măcar pentru a merge în
liniște pentru nevoile personale. Ni s-au expus
toate variantele sumbre, în ideea că poate vom
accepta să renunțăm la sarcină, ținând cont că
medicii aveau la cunoștință de cei șase copii pe

care-i aveam acasă. Dumnezeu ne-a dăruit la
amândoi, prin acele momente sprijinul și puterea
de a fi fermi în hotărâre: „Cu orice preț pe care va
trebui să-l plătim, nu vom renunța la acest copil
cu care Dumnezeu va voi să ne lărgească familia“.
Mirat fiind de refuzul nostru categoric, medicul
profesor din Viena, ne-a întrebat despre religia
pe care o practicăm și dacă aceasta are vreun
rol în fermitatea noastră. I-am explicat atunci că
ceea ce ne face să rămânem neclintiți în acestă
hotărâre este credința noastră în Dumnezeu și
nu vom renunța la ea. După câteva momente
de discuții, după ce crisparea feței profesorului
începuse să dispară, ne-am despărțit de el cu
o bătaie ușoară pe umărul soției însoțite de
cuvintele: “Vă doresc din partea mea un drum bun
mai departe și toate cele bune“.
Cred acum, că Dumnezeu ne-a onorat
acele gânduri cu multe stări de binecuvântare
care le-a lăsat și încă le mai lasă peste această
odraslă. Pe parcursul vizitelor ni s-au pus la
dispoziție, în modul cel mai profesional, amănunte
despre deficiența cu care avea să se nască acest
copil, modalitatea medicală prin care se încearcă
remedierea malformației de la inimă. Am fost
pregătiți de cadre medicale bine instruite de toate
avantajele celor trei mari intervenții chirurgicale /
proceduri de care va avea parte (prima Norwood,
a doua – cea bidirecțională Glenn și ultima
Fontan), care i se vor face, fără să fim ocoliți de
riscurile vitale la care va fi expus pe parcursul
acestora. Am ales să încredințăm soarta și viața
copilului în brațul Domnului, să ne luptăm să
rămânem încredințați că Cel ce dă viața și o poate
lua este doar Domnul. Am început să ne rugăm ca
Domnul să pregătească medicii cu care să intrăm
în contact, de care să se folosească pentru
inimioara copilului nostru. Numele Lui l-am rostit
și l-am așezat peste această lucrare, de oricâte
ori ne confruntam cu gânduri care încercau să
ne tulbure ființele, să golească mereu și mereu
sufletele noastre de acest ingredient scump,
credința.
Voi aminti aici una dintre experiențele
cele mai marcante din acea perioadă, care ne-a
dovedit credincioșia lui Dumnezeu față de noi,
faptul că nu ne-a lăsat singuri nici măcar atunci
când am trăit cele mai cumplite momente de
singurătate.
VESTEA NAȘTERII NATURA LE
Era vara anului 2011, imediat după aflarea
diagnosticului, soția era prin luna a patra de
sarcină, ceilalți copii ai noștri nu știau nici unul
încă de situația prin care treceam, singurii care
eram în cunoștință de cauză eram eu,
soția și medicii care făcuseră investigațiile.
Nu împărtășisem încă durerea cu nimeni,
nici măcar cu copiii, părinții sau vreunul
din cei mai apropiați prieteni, chiar dacă
de multe ori, seara când ne adunam cu
toții la rugăciune copiii sesizaseră deja
(ne-au povestit mai târziu) că ceva nu
este în ordine cu noi, din cauza că tot
timpul aveam un strigăt de disperare
și ochii ne erau mereu în lacrimi. Într-o
duminică dimineața la biserică, unde urma
să slujesc la ora de rugăciune cu încă un
frate, am simțit că nu voi putea face față
momentului când va trebui să rostesc
cuvântul „încercare“ în exprimarea mea. Îmi
amintesc și azi atât de clar, m-am ridicat în
picioare am rostit doar câteva cuvinte care
mi-au fost în inimă, am simțit că nu mai pot
continua și am încheiat, îndemnând frații
prezenți la rugăciune. Doar câteva cuvinte
am reușit să rostesc, când din spatele
încăperii – deodată, o voce necunoscută
– un frate pe care nu l-am mai văzut
niciodată (nici până atunci și nici de atunci
încoace), prin glas de proorocie a început
să mi se adreseze la modul personal,
printre altele rostind: „….pentru tine, care
ai vorbit: taina ascunsă a sufletului tău, nu
o vei mai putea ține mult timp ascunsă,
și va veni curând vremea când o vor auzi
mulți, de aproape și de departe. Sunt aici
să-ți vorbesc că în această cauză Eu mă
voi implica, voi fi la cârma acestei lucrări,
voi controla și voi da sufletului tău și casei
tale biruință …“. Pentru mine a fost un fel de
capitulare, mi-a fost spulberat orice gând
de necredință, orice temere de singurătate,
am fost încredințat în acel moment,
pe deplin că Dumnezeu veghează și
controlează întreaga situație. Încercam
să-mi amintesc de toate lucrurile cu care
ne-am confruntat, toate bătăliile câștigate
de până atunci, pierderile dar și toate fricile
care mă stăpâneau, mă luptam parcă să
le distrug cu puterea credinței care încet
își făceau loc să crească în sufletul meu
vestejit. Timpul s-a scurs, sosise vremea
ca mica odraslă să se nască. Ne-am
prezentat la Linz, unde fusese programată
nașterea, prin cezariană.
În data zilei de 24 octombrie 2011,
în urma travaliului, la ora 18:46, Dumnezeu
ne-a arătat din nou că lucrurile decurg nu
cum le programează oamenii, ci așa cum le
scrie El, copilul venind
pe lume prin naștere
naturală. Medicii
prezenți la naștere,
pregătiți cu tot felul de
aparate în jurul lor, miau
dat răgazul câtorva
secunde să-l privesc,
după care au dispărut
imediat din încăpere. Pe
tot parcursul sarcinii,
de când fusesem
înștiințați de starea
inimii copilului, nu am
încetat să ne rugăm
pentru credință, pentru
puterea de a depăși
momentele dificile,
încât am avut tăria și chiar credeam că medicii
ne vor spune că a fost diagnosticat greșit
copilul, că totul este așa cum era normal să
fie. Până când cadrele medicale au revenit
cu Simon, mi s-a părut atât de lung timpul,
încât credeam că nu se mai termină. După
mai bine de o jumătate de oră, împins de către
medici într-un incubator mobil și conectat la
mai multe aparate, am putut descifra mai bine
primele contururi ale piciorușelor și mânuțelor
celui în dreptul căruia Dumnezeu ne făcuse
multe promisiuni. Așteptam, îngrozit parcă,
mesajul medicilor care erau cu el. „Puteți
să-l priviți câteva momente pe Simon; va
fi transferat imediat pe secția de terapie
intensivă, din primele controale efectuate se
confirmă diagnosticul dat“ – au fost cuvintele
pe care mi le-au adresat. Ca într-o lovitură
de fulger am simțit că mi se înfășoară ființa,
ultima speranță a mea fiindu-mi spulberată la
auzul acestor cuvinte. Încercam să fiu tare, să
pot fi în acele momente un sprijin pentru soție,
care se părea că încerca să înțeleagă discuția
care se ținea la doar câțiva pași de ea. Imediat,
la doar o săptămână de viață, Simon a trebuit
să intre în prima operație planificată, unde
nu puteam ști dacă va rezista sau nu acestei
intervenții. Dumnezeu, în tot acest timp, lucra
subtil la credința noastră, nădejdea, starea de
mulțumire necondiționată.
VESTEA PRIMEI OPERAȚII
După prima operație de 7 ore, urmat
de 10 zile de comă indusă, ne-am luptat cu
gânduri de deznădejde și de necredință, până
când ochii au zărit primele semne de viață.
Erau momente când ne simțeam sufletele ca
după o vijelie care reușise să spulbere totul
în cale. Stau acum și mă gândesc, numai
rugăciunile și nenumăratele zile de jertfă ale
multor frați și surori din biserică ne-au ținut
în acele vremuri. Au fost pentru noi, pe tot
parcursul acestor zile, un sprijin enorm, care
nu l-aș putea înlocui cu nimic. Dumnezeu
ne arăta în fiecare clipă, ceas și zi că era la
cârma tuturor lucrurilor. Pentru prima dată, la 5
săptămâni de la naștere am părăsit, cu Simon,
orașul Linz. Primele 3 luni și jumătate, până
la cea de-a doua operație – procedura Glenn
– Simon a fost hrănit doar printr-o sondă, pe
unde i se administra doza zilnică necesară
corpului.
În luna februarie a anului 2012, la
numai 3 luni de viață, am luat din nou drumul
către Linz, unde ne aștepta ce-a de-a doua
intervenție. Nu știam că Dumnezeu avea
pregătite pentru noi surprize prin care din nou
să ne treacă. După operație, în urma revenirii
din anestezie, medicii ne-au adus vestea,
după controalele efectuate, că Simon suferise
în timpul operației un accident vascular, în
urma căruia o suprafață de circa 3 x 4 cm
din țesuturile creierului i-au fost afectate. Ca
urmare, partea stângă a trupului îi era total
paralizată, medicii fiind rezervați în a ne da vreo
șansă în vederea recuperării.
Din nou, lovitura pe care o primeam,
parcă voia să ne ducă la un nivel mai
întunecos, însă Dumnezeu era Acela care
alimenta constant sufletele noastre cu
credință, în așa fel încât ochii noștri puteau

vedea, mădularele părții stângi au început să
dea noi semne de viață: ochiul începea să-l
deschidă, gurița i se îndreptase, piciorușul de
asemenea era din când în când impulsionat
de nervii care începeau să se reactiveze.
Singurul mădular, mânuța, a fost cea care a
reacționat mai greu, fapt pentru care a fost
activat un program de recuperare intensivă
care să-i vină în ajutorul mădularului rămas
cu deficiențe. După aproximativ 3 săptămâni
de spitalizare ne-am întors din nou acasă,
cu sufletele încărcate de emoții, luând cu
noi toate loviturile și eșuările din timpul
celor peste 20 de zile, nerenunțând însă
nici o clipă la speranțele și promisiunile pe
care Dumnezeu ni le inspira, arătându-și
în fiecare moment suveranitatea peste
această lucrare.
VESTEA ÎNCURAJĂRII
Reveniți acasă, confruntați
în fiecare zi cu lucruri nemaiîntâlnite,
neexperimentate, am căutat să ne găsim
răspunsuri în mulțumire, rugăciuni, stări de
laudă pentru care, nu de puține ori trebuia
să luptăm aprig ca să ajungem la ele. Pentru
că medicii, în urma accidentului vascular,
nu ne putuseră asigura care părți mai
exact ale trupului vor rămâne cu afecțiuni
de lungă durată, urmăream în fiecare zi
cu minuțiozitate parcă, lucrurile noi care
apăreau. Nu știam dacă vorbirea, memoria,
intelectul, mișcarea, vederea sau alte simțuri
vor rămâne cu deficiențe, de aceea ne
minunam în fiecare zi de fiecare lucru pe
care la ceilalți copii le consideram normale.
La Simon în fiecare zi aceste lucruri
de rutină, erau minuni mari, extraordinare,
prin care înțelegeam profund, de fapt
cuvintele psalmistului: „…Tu mi-ai întocmit
rărunchii, Tu m-ai țesut în pântecele mamei
mele: Te laud că sunt o făptură așa de
minunată. Minunate sunt lucrările Tale și ce
bine vede sufletul meu lucrul acesta!“ din
Psalmul 139. Trăirile, frustrările, coborâșurile
și urcușurile, dezamăgirile și bucuriile
din toți acești ani nu se pot descrie, nici
măcar cu pana celui mai iscusit scriitor,
însă aș vrea să spun că peste toate stările
acestea, divinitatea lui Dumnezeu oglindită
în bunătatea și în mila Sa, am văzut-o la cea
mai înalță înălțime din viața noastră.
Anul 2015 pentru noi a fost un
an de încărcături emoționale, fiind din nou
internați pentru cea din urmă intervenție
programată, procedura Fontan. Intrasem
în acel an cu aceleași emoții nestăpânite
pe care le-am avut ori de câte ori intram
într-o zonă necunoscută. Luptam cu
neputințele, cu necredința, chiar dacă
Dumnezeu ne asigurase că este implicat
direct în viața lui Simon. Ne bucuram de cea
mai mică victorie la nivelului duhului, ori de
câte ori reușeam să avem pace lăuntrică.
Alături de încurajările și nădejdea pe care
o primeam din Cuvânt dar și de la cei
apropiați, vrăjmașul nu înceta să ne aducă
deznădejde, ceață sau să umbrească planul
Domnului.
De data aceasta, 12 săptămâni,
din care aproape 4 de terapie pe secția
de reanimare, a trebuit, să ne luptăm cu
glasurile negrăite ale zidurilor încăperilor
spitalului – zile de arșiță la nivelul trupurilor
dar și al sufletelor noastre. Am putut trece
cu biruință și de data aceasta pentru că
au fost frați, surori care ne-au iubit, ne-au
încurajat, și-au jertfit din timp pentru noi, s-au
luptat pentru noi în zile de jertfă, în rugăciuni.
Mai mult, s-au sacrificat, lăsându-și din
lucrurile personale și alegând să ne viziteze
la sute de kilometri, aducând prin aceasta o
mângâiere și o bucurie pentru care nu știm
dacă vreodată viața ne va oferi posibilitatea
de a le-o întoarce înapoi. Chiar dacă nu, știu
că Dumnezeu a contabilizat fiecare clipă, va
răsplăti orice efort și va dărui înapoi însutit
bucuriile pe care le-au produs în acele clipe în
inimile noastre.
AU URMAT ALTE OPERAȚII
Pe lângă intervenția programată
pe cord deschis, au mai urmat încă altele 4
operații neprevăzute care au mărit timpul de
staționare dar și tensiunea stărilor noastre
sufletești. În urma uneia dintre aceste
intervenții, nereușite, Simon fusese imediat
transferat la regim de terapie intensivă. Avea
toată culoarea trupului schimbată, albastruvinețiu.
Îmi amintesc că în acele momente
credeam că nu-l vom mai ține viu niciodată
în brațe. Încercam să găsesc cuvinte de
încurajare pentru soție, să o pregătesc în
vederea unei despărțiri, fiindu-mi teamă să
mă gândesc eu însumi la felul cum voi putea
face față la un astfel de moment. „Va trebui
să ne gândim și la varianta că până aici,
poate, a fost viața lui Simon“ erau cuvintele
pe care i le-am șoptit, cu glasul stins, soției,
după ce l-am văzut ieșit din acea operație.
Mai greu ca mine, ea nu putea nicidecum
să accepte acest gând. Nu după mult timp
Simon a ajuns pradă unei stări de agitație
și frică pe care medicii au încadrat-o la
Wahrnehmungsstörungen (tulburări ale
percepției). În aceste împrejurări, în prezența
a 2 medici psihiatri, s-a încercat să se
obțină acceptul nostru de a i se administra
medicamente de liniște. Soția, fiind singură
prezentă la acel consiliu de medici, a refuzat
categoric acest mod de tratament, rămânând
ancorată în promisiunile pe care Dumnezeu le
rostise în dreptul nostru.
Într-una din zile, după una din
intervențiile eșuate ale medicilor, când starea
lui Simon nu dădea semne de îmbunătățire,
primarul cardiolog a venit la noi în cameră,
ne-a luat separat de Simon și cu compasiune
ne-a spus doar aceste cuvinte: „Am făcut
tot ce a fost posibil pentru Simon din punct
de vedere medical, am folosit în investigații
medicamente și tratamente de ultimă
generație, am apelat la metode de intervenții
care de-abia pentru a doua oară în istoria
spitalelor din Austria s-au folosit. Din partea
noastră am făcut totul…” . Prin aceste cuvinte,
Dumnezeu voia să ne dovedească încă odată,
că legile Lui sunt superioare celor omenești,
că ultimul cuvânt este rezervat întotdeauna
pentru EL. În acea perioadă, fratele păstor
al bisericii noastre, Victor Ștrango, venise
la Simon în vizită la Linz și la dorința soției,
în urma unei rugăciuni i-a făcut și ungerea
cu untdelemn. Dumnezeu s-a atins de el,
arătându-ne în perioada imediat următoare acest
lucru.
În ciuda multelor complicații apărute,
după cele trei luni de spitalizare, la sfârșitul lunii
august ne-am întors cu Simon acasă, într-o stare
confuză, neputând măcar să se întoarcă singur
în așternut de pe o parte pe alta, dependent
100% de ajutorul nostru. A trebuit să o luam
de la început; să învețe să-și țină echilibrul, să
meargă, să accepte lucrurile din jur și multe alte
banalități care pentru un copil de 4 ani erau deja
rutină. Numai cu ajutorul Lui am depășit granițele
puterilor, cu multă luptă, avându-l pe Dumnezeu
ca sprijin, am reușit să îl vedem pe Simon din nou
plin de viață în sânul familiei.
DUMNEZEU A DAT BIRUINȚĂ
Pe parcurs, Dumnezeu ne-a dat Harul să
înțelegem că El s-a atins de locul afectat de acel
accident vascular. Simon memorează și recită prin
Harul lui Dumnezeu poezii lungi de 10 – 15 strofe,
s-a integrat foarte bine la grădiniță, iar acum este
în primul an de școală primară, unde, având parte
de o învățătoare binecuvântată, progresează
peste așteptările noastre. Este foarte adevărat
că lângă toate aceste binecuvântări de care
Dumnezeu ne-a făcut parte, am avut de trecut
și prin multe altele încercări, pe care Dumnezeu
le-a folosit ca pârghii pentru noi, pentru a ajunge
la biruințele prezente. Prin toate acestea am
învățat să ne bucurăm în fiecare zi de faptul că
Simon trăiește printre noi, și nu oricum ci ca o
minune prin care Dumnezeu ne-a deschis ochii să
vedem, să înțelegem și să putem spune și altora
de realitatea puterii de vindecare a Domnului.
Încurajăm pe toți acei ce trec pe unde am trecut
și noi să nu nesocotească nici un mod de lucru
al Domnului, nici chiar firimiturile, prin ele ne arată
Dumnezeu cine suntem noi, cine este El, dândune
posibilitatea de a ajunge într-o legătură și
unitate desăvârșită cu El.
Folosesc această oportunitate să
mulțumim încă odată Domnului, tuturor fraților
și surorilor din biserica Maranatha – Wiener
Neustadt, dar și celor din bisericile din Linz, care
au fost alături de noi. Domnul să vă răsplătească
dragostea și osteneala fiecăruia și să vă
binecuvânteze familiile.
Eugen și Gila Gafița