DER MENSCH DENKT, ABER GOTT LENKT
OMUL GÂNDEȘTE, DAR DUMNEZEU CONDUCE

In meinen 28 unbekehrten Jahren lebte ich die meisten meiner Begierden aus und schlussendlich kostete es mich meine Beziehung. Er war für mich die Welt und diese brach mit seinem Gehen komplett in sich zusammen.
EIN RAT
Am Rande des Suizids folgte ich den Rat einer Familienfreundin, eine Ausbildung zum Videogame Artist zu machen und in Frankfurt fand ich eine Ausbildungsstätte. Ich investierte alles was ich hatte auf diese Karte und es schien als bekäme ich mein Leben wieder in den Griff. Ich genoss ein hohes Ansehen auf Grund meines Fleißes, was mir einige Möglichkeiten innerhalb der Branche (Messen, Praktikum, etc.) öffnete. Wieso litt ich dann weiterhin unter Depressionen? Warum kamen Panikattacken hinzu? Warum fühlte ich mich noch immer wie „die verlassene Frau, die niemand haben will“?. Tagsüber erstickte ich die Gedanken in Arbeit. Nachts aber, weinte und litt ich.
ALS ICH ALLES VERLOR
Nach erfolgreichem Abschluss im Sept. 2018 brach mein Leben ein weiteres Mal auseinander: Ich verlor meine Wohnung, das Geld wurde zu knapp, und trotz meiner Errungenschaften bekam ich keinen Job, obwohl ich mich in die ganze Welt bewarb. Es reichte einfach nicht. Ich hatte ALLES gegeben und doch war es nie genug. Was soll ich denn noch geben, wenn ich nichts mehr zu geben habe? Ich war am absoluten Tiefpunkt meines Lebens.
An einem Novembertag beschloss ich spazieren zu gehen und kann nicht sagen, ob ich den Tag überlebt hätte, hätte mich der Herr nicht gefunden. Auf meinem Weg stand ich plötzlich vor einer Gabelung. Ich fühlte, ich sollte den schmaleren Weg auf der rechten Seite folgen auch wenn ich nicht erkennen konnte, wohin er mich führte. Keine 20 Meter folgte ich der Biegung, als ich vor einer Kirche stand.
DIE OFFENE, AUFGEFUNDENE KIRCHE
Erzürnt blickte ich zum Himmel auf und fragte Gott, warum er mich spottete; wie sollte eine Kirche mir nun helfen? Ich sagte jedoch auch, sollte die Kirche geöffnet sein, werde ich hineingehen und beten. Wenn nicht, gehe ich meiner Wege und das war es dann. Die Kirche war geöffnet (aber nur an diesem Tag!) und es passierte etwas Wunderbares. Ich wurde komplett ruhig, als ich über die Türschwelle trat.
Die negativen Stimmen verstummten, als hätte sie mir jemand aus dem Kopf gezogen. Mein Herz wurde still und weich. Ich fühlte eine Ehrfurcht für Gott, die ich davor nie spürte und gleichzeitig eine ebenso unbekannte und tiefe Vertrautheit.
Die Kirche war menschenleer und ich setzte mich in die erste Reihe. Draußen nahm ich mir noch vor, Gott so richtig die Meinung zu sagen, warum er denn alles in meinem Leben wegnahm. Nun aber war mein Kopf angenehm entleert. Es war warm, ruhig und friedlich in mir. Und ich begann aufrichtig zu weinen. Es brach aus mir heraus, wie bei einem neugeborenen Kind. Der einzige Gedanke, den Jesus mir ließ, war: „Ich brauche dir nichts zu sagen, denn du kennst mich bereits…“. Während ich weinte, breitete sich diese Vertrautheit in meinem Herzen mehr und mehr aus. Ich fühlte wie ich mich von der Bank erhob und vor den Altar, mit einem großen Kreuz, welches von der Decke hing, trat und niederkniete bis meine Stirn den Boden berührte. „Herr, ich kann nicht mehr! Ich kann einfach nicht mehr… Ich habe alles gegeben und nichts funktioniert. Hilf mir, Herr, hilf mir!“. Es war mein erstes, richtiges Gebet, welches nicht ein auswendig gelerntes „Vaterunser“ war. Und Gott hörte… Er hörte mich.
INNERER FRIEDEN
Kurz nach diesem Gebet beruhigte ich mich mit einer plötzlichen inneren Zuversicht: „Alles wird gut werden“. Ich ging nach Hause und meiner täglichen Routine des Lernens und Bewerbens nach. „Irgendwie wird es schon weitergehen; es muss!“, dachte ich mir. Am gleichen Abend meldete sich ein Ausbildungskollege bei mir: „Hey Andrea, ich habe heute die Zeichnung gefunden, die du mir vor zwei Jahren gemalt hast. Ich brauche einen Artist, brauchst du einen Job?“.
Schockiert und mit großen Augen sah ich seine Nachricht an. Aus familiären Gründen wollte ich nie wieder nach Österreich zurück. Aber der Herr leitete die Behörden, meinen abgelaufenen Ausweis zu finden und mich aus Deutschland abzuschieben. Heute, drei Jahre später, arbeite ich immer noch in der Firma meines Kollegen, der mich an jenem Abend anschrieb. Er ist nicht nur Christ, sondern auch Mitglied der Gemeinde Elim. So wie ich nun auch.
Es ist allein Gottes Gnade, dass ich noch lebe. Jedes Mal, saß Er bei mir am Bett und Er sah jede Träne, die ich heimlich vergoss. Er wollte mich, als mich niemand wollte. Nichts von Seiner Güte verdiene ich. Und ich bete, dass ich mein Leben lang im Haus des Herrn bleiben darf.
Andrea Bergmann

În cei 28 de ani rătăcitori ai mei mi-am împlinit în mare parte toate poftele, iar într-un final aceasta m-a costat relația mea. El era tot ce aveam, și odată cu plecarea lui s-a năruit întreaga lume pentru mine.
UN SFAT
Când aveam de gând să îmi pun capăt zilelor, o prietenă de familie m-a sfătuit să dobândesc o formare profesională în domeniul de designer al jocurilor pe calculator și găsisem în această privință un post de specializare în Frankfurt. Am investit tot ce am avut în acest domeniu și părea că pot lua din nou frâul vieții mele în mâini. M-am bucurat de privilegii datorită hărniciei de care dădeam dovadă și acest lucru mi-a deschis porți în acest domeniu (practică, expoziții etc.). Dar care a fost motivul pentru care încă sufeream de depresie? De ce încă aveam atacuri de panică? De ce mă simțeam ca fiind „femeia pe care nu o dorește nimeni?“. În timpul zilei îmi adânceam gândurile în muncă. Dar noaptea plângeam și sufeream mult.
AM PIERDUT TOTUL
După încheierea cu succes a specializării, în septembrie 2018, s-a năruit viața mea pentru a doua oară: mi-am pierdut locuința, banii îmi erau la limită, și în ciuda faptului că aveam așa de multă experiență acumulată nu îmi găseam loc de muncă, chiar dacă mi-am depus CV-ul peste tot pe glob. Nu era de-ajuns. Dădusem totul și totuși nu era destul. Ce aș mai fi putut da, când eu nu mai aveam ce da? Ajunsesem la capătul puterilor mele.
Într-o zi de noiembrie m-am hotărât să mă duc la plimbare, și dacă nu m-aș fi întâlnit cu Domnul nu cred că aș fi supraviețuit acea zi. Mergând pe drum, ajunsesem la un moment dat la o răscruce. Simțeam că trebuie să merg pe drumul cel îngust de pe partea dreaptă, chiar dacă nu știam încotro mă duce. La nici 20 de metri distanță am ajuns în fața unei biserici. Plină de mânie am privit spre cer și L-am întrebat pe Dumnezeu de ce își bate joc de mine, cum ar putea să mă ajute pe mine o biserică?
AM GĂSIT O BISERICĂ DESCHISĂ
Totuși mi-am spus că, dacă ar fi să găsesc biserica deschisă, voi intra în ea și mă voi ruga. Dacă nu, îmi voi continua drumul. Biserica fusese deschisă (doar în acea zi!) și s-a întâmplat ceva minunat. M-am liniștit complet când am intrat pe porțile bisericii. Vocile negative au încetat de parcă le-ar fi amuțit cineva.
Inima mea s-a liniștit și s-a înmuiat. Simțeam o teamă sfântă de Dumnezeu, pe care până atunci nu o simțisem niciodată, și totodată o familiaritate necunoscută și adâncă.
Biserica a fost goală și m-am pus pe primul rând. Înainte să intru îmi propusesem să Îl iau la rost pe Dumnezeu pentru tot ce îmi luase în viață. Acum, însă, mintea mea era goală, dar într-un mod plăcut. Era cald, liniște și calm în mine. Și am început să plâng tare. Plângeam ca un copil nou născut. Singurul gând pe care mi l-a lăsat Isus a fost: „Nu am nevoie să îți spun nimic, pentru că Mă cunoști deja…”. În timp ce plângeam, se întindea acea încredere tot mai mult în inima mea. Simțeam cum mă ridic de pe bancă înaintea altarului care avea o cruce mare atârnând din tavan și cum atingeam podeaua cu fruntea, îngenunchind. „Doamne, nu mai pot! Pur și simplu nu mai pot… Am dat tot ce am avut mai bun în mine și nimic nu a funcționat. Ajută-mă, Doamne, ajută-mă!”. A fost prima mea rugăciune adevărată, care nu fusese una învățată pe de rost precum „Tatăl nostru”. Și Dumnezeu m-a ascultat… El m-a ascultat.
M-AM LINIȘTIT SUFLETEȘTE
Scurt după această rugăciune m-am liniștit spunându-mi plină de încredere: „Totul va fi bine.” M-am dus acasă și mi-am reluat rutina mea zilnică în căutarea unui loc de muncă. „Cumva, cândva, se va ivi ceva, trebuie să se ivească!”, m-am gândit. În aceeași seară m-a sunat un coleg cu care studiasem și mi-a zis: „Ciao, Andrea, am găsit astăzi desenul pe care mi l-ai pictat în urmă cu 2 ani. Am nevoie de un designer, ai nevoie de un loc de muncă?”.
În stare de șoc și cu ochii mari cât cepele de mirare, m-am uitat la mesajul lui. Din motive familiale nu mai doream să mă întorc niciodată în Austria. Dar Domnul a călăuzit autoritățile să îmi găsească cartea de identitate și să mă pot îndrepta dinspre Germania spre Austria. Astăzi, 3 ani mai târziu, lucrez încă la firma colegului meu care mă contactase în acea seară. El nu numai că este creștin, dar este și membru al adunării Elim. La fel cum sunt și eu azi.
Trăiesc datorită milei lui Dumnezeu. De fiecare dată când plângeam în taină acasă în patul meu, El îmi vedea lacrimile. El m-a dorit când nimeni nu m-a vrut. Nu merit bunătatea Lui. Și mă rog să pot rămâne o viață întreagă în Casa Domnului.

tradus de Diana Rus

Lasă un răspuns