Nu vreau să-mi irosesc viața. Nu vreau să trăiesc degeaba. Gândul că au trecut deja atâția ani, și sunt doar unde sunt față de înălțimea chemării lui Dumnezeu, mă macină.

Am cunoscut odată un om. Acesta mergea la adunare mai mult din reflex, decât din efort personal. De Crăciun a mers cu tinerii din care făcea parte în adunarea lui la un azil de bătrâni. La fiecare Crăciun și Paște, biserica lor organiza această ieșire, unde le dădeau portocale, cântau câteva cântări, stăteau un pic de vorbă cu ei, iar apoi plecau acasă. Bătrânii de acolo au fost foarte entuziasmați că cineva și-a mai adus aminte de ei.

Exceptând unul

În vizită la azil, a aflat de un ocupant care se trezea în fiecare dimineață, mergea la geam, spunea „Mi-am irosit viața”, apoi se uita în depărtare ore întregi. Găsind asta straniu, a stat să discute cu el. A aflat că omul acela a avut o viață după măsura lucrurilor noastre obișnuită: se căsătorise, avusese un copil, copil care acum se afla la multe state depărtare, soția lui murise, iar el, rămas singur fără nimeni care să-l îngrijească, a trebuit să meargă la azil. Singura sa perspectivă de viitor rămăsese așteptarea morții. Cu atâta timp în mâini, avea acum șansa să reflecte la tot ce s-a întâmplat pe parcursul vieții lui, și să se întrebe ce se va întâmpla când Dumnezeu îi va cere socoteală.

Tânărul nostru a decis că nu va mai face vizite la azil pentru că așa trebuie, ci a decis să meargă acolo voluntar în fiecare săptămână. Și-a luat viața în serios, știind că odată va veni și vremea scadenței pentru el. L-am cunoscut când povestea această întâmplare. Era pastor misionar într-un oraș din România, avea mai mulți copii, era implicat în susținerea copiilor de la orfelinatul din oraș, crease o misiune specială pentru copiii din familii dezorganizate.

Culegi ce-ai semănat

Asta mă face să mă gândesc la faptul că oarecum viața-i ca un râu, iar noi suntem într-o barcă alunecând în timp la vale. Râul are bifurcații și pietre în el. Dacă nu vâslim în nicio direcție, vom ajunge cu certitudine undeva, dar probabil nu va fi unde vrem. Rezultatul acțiunilor noastre le vom vedea în timp: fie imediat, fie ani de-acum încolo, fie la venirea lui Isus. Dar le vom vedea. Dacă nu luăm decizii, viața le va lua în locul nostru. Și s-ar putea să nu ne placă ce decizii a luat.
De aceea venim la adunare constant, sper nu pe pilot automat. Lucrurile făcute constant devin obiceiuri, și deschid oportunități noi. Fie bune, fie rele. Sunt uneltele care ne ajută să ne croim o direcție în viață. Nu-i un lucru rău să ai obiceiuri, e rău să ai obiceiuri proaste.

De exemplu părtășia e o poruncă, una care nu-i scrisă la întâmplare – nu poate fi nimeni creștin de apartament. Părtășia e o cerință a lui Dumnezeu, dar și un obicei bun. În Biserica lui Dumnezeu suntem în aceeași echipă: păstori, diaconi, învățători, simpli membrii, și avem aceeași țintă: Isus. Dacă cineva stă acasă duminicile dimineață, ce lucru bun poate să iasă din asta? Nimic bun. Iar dacă vine doar cu trupul, iar mintea e departe undeva în ecranul telefonului? Pe cine amăgim noi atunci? Dacă Dumnezeu în ziua aceea voia să vorbească cu noi, dar noi nu eram? Noi nu-L putem păcăli pe Dumnezeu, doar pe noi înșine.

Perspectiva contează

Mai devreme sau mai târziu vine nota de plată pentru viața noastră, ni se va cere socoteală pentru talantul care ni s-a dat. Cred că mulți speră să vină mai bine mai târziu decât mai devreme, întrucât știu că-s pe minus. De aceea și spun acești oameni cu jumătate de gură “să vină Isus”, cu groază că de chiar vine, timpul pentru ei s-a scurs.

Nu știm momentul cercetării noastre, sau a celor din jurul nostru, nu știm când va veni Isus, dar știm că nu trăim degeaba pe acest pământ. Perspectiva cerului trebuie să ne fie mereu vizibilă la orizont. E direcția în care vâslim. Trebuie să luăm decizii bune în mod constant pentru Dumnezeu, nu să lăsăm viața să ne târască unde vrea ea.

Bogdan Mustiață