Un proverb românesc spune: „E ușor a te căsători, dar greu e a face o familie.” Când m-am însurat eu cu peste cinci ani în urmă, n-aș fi înțeles această vorbă sau mai bine zis n-aș fi crezut-o în totalitate. Nici acum nu pot spune că înțeleg în profunzime acest construct al familiei creat de însuși Dumnezeu, dar încep să-l pricep tot mai mult.
După doar cinci ani de căsnicie nu pot spune că am trecut prin mari dezastre cu familia și nici nu mă pot lăuda cu o experiență vastă ca familist. Dar ce am constatat în acești ani e că cel mai ușor te apropii de Dumnezeu la necaz. Totuși există necazuri și necazuri, care sunt de mai multe categorii, iar acelea în familie diferă de toate celelalte. Poți să ai probleme la serviciu, la biserică, în relații cu alții și multe altele, dar la sfârșitul zilei ajungi acasă în familie, unde ai ocazia să scapi de ele. Ce faci însă când necazul e însuși familia? Ce faci când familia e în pragul falimentului?
Spuneam că atunci când familia devine o încercare e o situație diferită de altele, pentrucă nu mai ai unde să te retragi – un loc de repaus. Familia începe cu soțul și soția, care împărtășesc o intimitate profundă la toate nivelele. Prin legătura aceasta fiecare se dezvăluie celuilalt într-un fel unic și complet. E clar că cel mai bine mă cunoaște Dumnezeu, dar imediat după El e soția mea. Vă dați seama de vulnerabilitatea absolută care rezultă din această relație maritală? E punctul primordial în a ataca o familie.
Atacurile demonice, care pot aduce o familie aproape de faliment nu au nevoie de păcate mai rar întâlnite în familii creștine (în mod intenționat evit să scriu păcate mari sau grele – păcatul e păcat) ca de exemplu violența domestică, ci ajunge pentru început să dezechilibreze încrederea între soți. Când legătura dintre parteneri începe să aibă fisuri mici devine mai ușor să infiltrezi și alte lucruri pentru a distruge familia. Cele mai dureroase experiențe le-am trăit când am fost în dezacord cu soția. M-am simțit exploatat de încrederea depusă în relația noastră. Așa că m-am văzut ca victimă și nu am lucrat spre a repara fisurile produse.
Până când Dumnezeu s-a îndurat de mine și mi-a arătat că de fapt era vorba de firea mea și de „bârna din ochiul meu” (Matei 7:3). Gândurile de genul: „De ce mi-a trebuit să mă căsătoresc?” sau „Mai bine mi-ar merge singur” s-au născut din natura mea păcătoasă, pentru că „…fiecare este ispitit când este atras de pofta lui însuşi şi momit…” (Iacov 1:14). Sunt mulțumitor lui Dumnezeu pentru că mi-a mai dăruit șansa de a mă pocăi. El a folosit necazul acesta din viața mea (care recunosc că e self-made) pentru a mă ajuta să-L cunosc mai îndeaproape. Prin capacitățile mele omenești aș fi reușit să-mi distrug viața „căci, despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5), dar văzându-mi puse granițele înainte, mi-am recunoscut dependența totală de El. Numai în starea aceasta poate Dumnezeu să se folosească de mine și să-mi dea biruinţă.
Succesul unei familii creștine nu se măsoară în case, ani de facultate, mașini și nici chiar copii, ci în ce măsură lasăm pe Dumnezeu să preia controlul. Dacă vrei succes adevărat nu se poate fără Cel care este succesul.

Un mod de a-L cunoaște pe Dumnezeu
Emanuel Vlas