„Căci Eu știu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace și nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor și o nădejde.“ Ieremia 29:11

Dumnezeu ne veghează cu privirea Lui blândă, plină de dragoste și bunătate, în fiecare zi, în fiecare clipă; ne știe gândurile, planurile, căile, chiar și atunci când noi încă suntem cu spatele la El și cu fața spre himera călăuzitoare a vieții fără Dumnezeu: fericirea, așa cum și-o imaginează fiecare.
Pentru mine, această fericire, pe care chiar reușisem să o ating, era familia mea frumoasă: soțul și băiețelul meu. Aveam o casă, o mașină, bani suficienți, locuri de muncă. Ce nevoie aveam eu de Dumnezeu? Timp de aproape 10 ani am trăit această himeră cu siguranța că era realitatea solidă a vieții mele. Dar Tata mă privea cu bunătatea Lui, în tot acest timp, fiindcă știa că în curând himera va dispărea și mă voi lovi de realitate mult prea dură ca să o pot înfrunta singură!
O FAMILIE NORMALĂ
Lucram împreună cu soțul la aceeași firmă, o firmă de producție din oraș. Eu aveam un post de conducere (datorită studiilor tehnice superioare) iar postul lui era de subaltern al meu, deși nu se punea neapărat problema ierarhiei. Familia care patrona firma ne era cunoscută și toate ședințele erau ca o întâlnire între amici, în care se discutau probleme serioase. Nu-mi amintesc să-i fi dat vreodată ordine soțului meu. La început lucrurile au mers bine pentru noi la firmă, dar cu timpul neregulile în actele pe care trebuia să le întocmesc și să le semnez îmi provocau neliniște; neregulile se adânceau cu timpul și mi s-a făcut de-a dreptul frică. Am consultat cu discreție un jurist, care mi-a explicat cum stau lucrurile și am început să mă gândesc tot mai serios să-mi caut un alt loc de muncă. Ziua de lucru începea devreme și se termina după-masa târziu. Băiețelul nostru, care avea doar 3 ani și jumătate, rămânea cu mama mea acasă. Am vorbit cu soțul despre neliniștea mea și despre dorința de a pleca de la firma – doar eu, desigur – dar nu a fost de acord. După un an, am luat hotărârea unilaterală de a renunța la postul acesta.
Atunci aveam să aflu cine era soțul și prietenul meu cel mai bun, tatăl copilului meu. Firma la care lucram împreună avea două puncte de lucru, celălalt era o brutărie. Soțul meu făcea aprovizionarea cu anumite produse necesare activității de acolo. La brutărie lucrau multe fete, iar una i s-a părut interesantă. Avea doar 18 ani, școală puțină, era simplă și nu exista pericolul să-i devină vreodată șefă.
O PROVOCARE
Am rămas acasă, căutându-mi de lucru. Ca un făcut, nu găseam nimic (era luna ianuarie). Relația cu soțul începea să se răcească treptat. Începusem să-i pun la îndoială fidelitatea, fiindcă venea tot mai târziu acasă, sub diferite pretexte (nu știam încă nimic despre fata respectivă). Cu timpul, nu mi-a mai dat nici banii pentru mâncare și abia aveam ce să-i dau copilului să mănânce. Eu mâncam dacă mai rămânea ceva. Începusem să caut și să întreb în stânga și în dreapta despre un loc de muncă, dar nimic. Într-o zi s-a separat de mine, s-a dus să doarmă în camera alăturată, fără explicații… și de atunci am rămas separați. Ajunsesem să avem conversații scurte, de complezență, ca doi străini. Mi-am dat seama că are pe altcineva și am început să lupt cum am considerat eu echitabil, pentru căsnicia mea. Nu i-am făcut absolut niciun reproș, nu l-am întrebat niciodată “De ce?”, nu am pus niciun fel de presiune pe el, ca să nu ia o hotărâre greșită… am crezut că va trece, că vom putea sta de vorbă cu calm despre toate și că vom putea reveni pe linia de plutire… Această situație a durat mai mult de un an.
I-am spus că mâncarea nu e de ajuns și aș avea nevoie de mai mulți bani pentru alimente și nu numai, însă replica a venit tăios: cine nu muncește, nici să nu mănânce! Lucrurile s-au agravat, se îngrijea de copil ca să aibă ce să mănânce, eu ajunsesem cu timpul atât de slabă că nici vecinii nu mă mai recunoșteau pe stradă, din cauza suferinței și a subnutriției. Trecuseră câteva luni în care nu găsisem nimic de lucru; brusc parcă toate ușile erau închise. Nici mama nu mă ajuta. Nu avea o pensie prea mare și totdeauna fusese o femeie rece. Nu mai găseam în viață mea niciun reper de care să mă agăț. Simplul gând că dimineața copilul îmi va spune “Mama, mi-e foame!” și eu nu am niciun răspuns, mă arunca într-o disperare adâncă. Am devenit depresivă, și gândul la sinucidere mă încerca tot mai des.
GÂNDUL SINUCIDERII
Într-o zi, după ce am dus copilul la grădiniță, m-am așezat în fotoliu, am început să reflectez cu sânge rece la toată situația și singura soluție care mi-era tot mai clară era să închei cu viața. Ștreangul mi se părea cel mai “potrivit”. Trebuia să aleg un loc în care să nu mă găsească copilul, să nu rămână traumatizat în plus… și timpul – când el este încă la grădiniță. Lucrurile se conturau tot mai clar și am luat hotărârea: “Așa voi face”! În momentul acela, totul s-a liniștit în mine, o liniște întunecoasă și rece. Simțeam, la propriu, răceala aceea în suflet.
Mă gândeam să-i las copilului o scrisoare, să pun lucrurile puțin în ordine. Nu aveam averi de lăsat, singură mea “avere” erau cele peste 800 de cărți la care priveam și un zâmbet amar mi-a răsărit pe buze… La ce-i vor folosi, când el va trebui să trăiască fără mamă! Acestea erau gândurile mele, în urmă cu peste 20 de ani. Dar Tatăl meu mă privea cu bunătate, cu căldura dragostei Lui, și gândurile Lui erau gânduri de pace, nu de nenorocire. El știa că venise momentul!
GÂNDUL LUI DUMNEZEU
Trecând cu privirea peste cărți, am remarcat vreo patru pe care știam că nu le citisem, fiindcă erau despre Dumnezeu. Le primisem de la un preot catolic, prieten al soțului meu, și brusc mi-a venit un gând: ”Dacă tot urmează să mă întâlnesc foarte curând cu Dumnezeu, ar fi bine să mă informez un pic!” Și m-am ridicat să iau una din cele patru, cea mai mică dintre ele. Era Noul Testament, un extras cu texte alese pentru tineri, editat de comunitatea din Taizè. Am citit câte ceva ici și colo; mi s-a părut interesant cumva, am luat apoi alta, în care erau niște mesaje zilnice scrise de Basilea Schlink; am căutat mesajul din data zilei în care mă aflam și referința din Biblie a mesajului era “NICIDECUM N-AM SĂ TE LAS, CU NICIUN CHIP NU TE VOI PĂRĂSI” (EVREI 13:5).
Aceste cuvinte au lovit exact în gândul acela macabru, exact în întunecimea aceea rece care îmi cuprinsese sufletul…și simțeam că aceste cuvinte îmi vorbesc direct, la propriu, de parcă cineva stătea în fața mea, nevăzut, și mi le tot repeta! Și mă întrebam, cu lacrimile fierbinți șiroind pe obraz “Oare există cineva care să vrea să rămână lângă mine, să nu mă părăsească? Oare există cineva care să îmi întindă mâna, să mă ridice de pe marginea gropii, ca să trăiesc, să pot să-mi cresc copilul și să răzbat prin situația cumplită?” Și am continuat să citesc din acele mesaje care îmi mângâiau sufletul timp de câteva ore. Simțeam cum încet, foarte încet, sufletul meu se încălzește la loc, și gândul sinistru pălește tot mai mult în lumina vie a Cuvântului lui Dumnezeu. Am citit toată cartea a doua zi, apoi am luat-o de la capăt. Subliniam pasajele care simțeam că-mi vorbesc și noaptea puneam cartea sub pernă. Am început să mă rog, stângaci, mă uitam pe cer și dacă printre nori era un gol, mă gândeam că pe acolo rugăciunea mea va ajunge la Dumnezeu, care locuia în cer. Încă nu știam că El era lângă mine, că tocmai schimbase macazul și trenul vieții mele o luase deja pe linia cu destinația programată dinainte de întemeierea lumii!
La scurtă vreme am fost solicitată să lucrez la o altă firma, cu același specific și pe un post mai bun. Salariul era ceva mai mare, mă puteam descurca. Sigur că i-am spus soțului meu că voi începe să lucrez și unde, și speram că între noi lucrurile vor reveni la normal, că vom putea avea acea discuție realistă, ca între oameni maturi. Dar în ziua în care am primit primul salariu, a plecat ca de obicei la serviciu și nu s-a mai întors niciodată.
UMBLAREA CU DUMNEZEU
De atunci umblu cu Dumnezeu. Peste douăzeci de ani de experiențe, de rugăciuni ascultate, de căderi și ridicări, de speranțe și nevoi împlinite, de treceri prin văi adânci și munți înalți, și nu regret nicio clipă. El a rămas lângă mine, cu mine și nu m-a părăsit niciodată: “Tot așa și Cuvântul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face voia Mea și va împlini planurile Mele” (Isaia 55:11).
Ca încheiere a acestei relatări găsesc foarte potrivite cuvintele inspirate de Duhul Sfânt: “Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre și căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile față de pământ, atât sunt de sus căile Mele față de căile voastre și gândurile Mele față de gândurile voastre “ (Isaia 55:8,9). „Căci Eu știu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace și nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor și o nădejde.“ (Ier. 29:11)

Gabriela Rădulescu