Uneori mă simt singur. Înconjurat de familie, de prieteni, colegi și totuși sunt singur. Singur cu lumea mea, singur cu gândurile mele, singur cu năzuințele mele. În astfel de momente, reflectez la viața aceasta trecătoare.

Mă uit pe fereastră. Văd copacii care sunt aproape goi, lipsiți de frunzele care din primăvară până în toamnă i-au împodobit. Frunzele nu sunt departe de copaci, sunt în jurul lor, îi înconjoară, sunt jos culcate la pământ. Culoarea predominantă ce poate fi zărită la baza copacilor este un maro, mai mult ruginiu decât maro. Iarba nu se mai observă, este acoperită de frunzele ruginite.

Ochii care priveau copacii îi îndrept spre blocul de beton, înalt de două ori cât copacii din jur. E seară. Lumina naturală nu mai luminează îndeajuns locuințele din bloc, așa că multe ferestre sunt luminate artificial. Oamenii au aprins becul în bucătărie, dormitor sau în sufragerie. Fiecare individ își ocupă cu ceva timpul. După ceva vreme, tot pe rând (după cum au fost și aprinse) becurile sunt stinse, astfel că toată suprafața aceea de beton devine o „mare” întunecată.
Părăsesc locuința și mă plimb pe una din arterele orașului. E destul de târziu. Foarte puțini oameni trec pe lângă mine, mașini ceva mai multe.

Mă întorc în casă. Soția și fetița mea dorm deja. Așezat pe un scaun, nu-mi pot întrerupe gândurile ce mi-au invadat mintea. Ce este și viața aceasta? Zboară spre o veșnicie despre care vorbește Scriptura. Dacă nu ar fi credința în Isus, dacă nu ar fi Evanghelia, dacă ar lipsi posibilitatea intimității cu Hristos, deprimarea ar fi îndreptățită să posede pe toată lumea.

Ce este și viața aceasta? Te naști, trăiești o viață, în care bucuriile sunt pasagere iar suferința din viața noastră e la ea acasă.
Cum frunzele se desprind de copacii despre care am scris, așa mă voi desprinde și eu într-o zi, de această viață. Astăzi, sunt tânăr, puternic, stau în poziție verticală și lupt cu greutățile și problemele vieții, vreau să realizez ceva, să îmi las urma în această viață. Va veni o zi, când, poziția mea va fi ca a frunzelor ruginite, singura diferență este că eu voi fi sub pământ.

Privind la mișcarea din blocul alăturat imobilului unde locuiesc eu, îmi treceau prin minte gânduri, despre acei oameni la un moment dat se va vorbi la timpul trecut. Generațiile care vor veni vor ști prea puține despre ei, ca și cum nici nu ar fi existat vreodată. În România încă se arborează la locuința defunctului un steag negru, de doliu. Aici în Austria nu am văzut. Parcă trecerea din viața aceasta se vrea cât mai puțin observată. Oamenii nu vor să vorbească despre moarte.

Dacă viața trece așa de repede, dacă eu îmbătrânesc și merg pe drumul pe care merg toți oamenii, ce ar trebui să fac acum, cât mai pot, până nu mă duc?
Nu ne putem împotrivi trecerii vieții, timpul își face cursul lui, chiar de am putea să ne împotrivim și, să reușim să trăim sute de ani în loc de zeci, nu merită. De ce? Nu știți răspunsul? Mă îndoiesc. Cu cât trăim mai mult cu atât gustăm mai mult din efectele păcatului adamic, unii suferim de boli cronice, pe care le purtăm toată viața pe picioare, alții se îmbolnăvesc de diverse boli, dar cert este că, dacă încă nu suferi de vreo boală anume totuși ai și tu suferința ta care poate ia forma unei trădări, sau chiar a unei stigmatizări, din partea celorlalți creștini.

Oricum, indiferent că vrem să trăim mai mult, sau acceptăm resemnați condiția de oameni muritori, viața tot se va sfârși într-o bună zi, pentru că Dumnezeu ne iubește enorm. El are, pentru noi, pregătit ceva mult mai bun, incomparabil cu ceea ce avem aici.
Revin la întrebarea de mai sus: Ce rămâne de făcut?

Să ne oprim în loc. Da, noi nu prea facem acest lucru, nu suntem obișnuiți. Noi gonim, gonim și iar gonim. Vă chem să ne oprim. Să privim frunzele ruginite, apusul de soare, noaptea ce s-a așternut peste oraș, să privim chipurile oamenilor, nu-i așa că sunt trecute? Am îmbătrânit noi, părinții noștri, ce să mai spunem de bunici. Nu ne plac ridurile, nici părul alb…

Cu siguranță privind toate acestea, ne este transmis un mesaj, simplu și clar: și tu vei trece. În mod natural din acest mesaj se naște o întrebare: unde vei merge?
E foarte înțelept din partea mea să îmi răspund la această întrebare. Eu știu unde merg, și tu știi? Sigur că știi. Cine își răspunde sincer și convins că va merge în rai la Dumnezeu, eu cred că acolo va ajunge. Persoana care nu e sigură pe ea, care mai are îndoieli, are o problemă pe care ar trebui grabnic să o rezolve.
Tot ceea ce ați citit până acum, cunoașteți deja. Nu e ceva nou, nu e o descoperire recentă. Toți știm că suntem trecători, că într-o zi vom pleca în veșnicie, toți știm cum ne e viața, sfântă sau necurată, toți știm ce trebuie să facem pentru a avea parte cu Dumnezeu. Păcatul contemporanilor Domnului Isus, era că ei cunoșteau foarte bine cum trebuie să trăiască, și totuși au ales ipocrizia și satisfacerea eului lor.
Iubiți cititori, să ne luptăm să-L iubim pe Dumnezeu, să trăim cu Dumnezeu în fiecare clipă, să fim prietenii lui Dumnezeu și, sunt convins, am această minunată nădejde, că atunci când vom părăsi lumea aceasta, Dumnezeu ne va lua la Sine.

Samuel Vlad