Dragii mei, nu știu cum se face că de data aceasta îmi vine nespus de greu să scriu un articol pe tema Nașterii lui Isus. DOAR pe această temă.
E o seară călduță de octombrie, iar rândurile acestea vor fi citite în decembrie. Închid ochii și încerc să păcălesc clipa…
De fapt nu lipsa zăpezii și nici calea încă nebătută până la iesle îmi fac viața grea. Fulgii pufoși de nea îi vor cerni ele, cerurile, când va fi să fie… Iar ieslea, este în sufletul meu nu doar o dată pe an, ci odată pentru totdeauna.
Isus S-a născut cu peste două mii de ani în urmă, iar pentru mine, într-o seară, pe genunchi, în biserica tinereții mele. Ciudat e că, în acele momente, eu eram noul născut, iar Isus mă ținea pe mine în brațe. Așa am simțit eu atunci…
Ce e viața omului? E ca o luminiță prinsă în flacăra efemeră a unei lumânări. Ea îți poate lumina drumul spre cer, sau te poate arunca în focul veșnic al iadului. Depinde cum alegi să ți-o trăiești.

Mă întrebam într-un moment de cugetare ce m-aș face dacă mâine mi-ar bate sfârșitul la poartă. „Ești pregătită să îi deschizi? Ți-au crescut aripile, ori încă te târăști?”
Aripile îmi sunt crescute, dar nu știu ce voi simți la prima bătaie a lor în vânt, atunci când va trebui să mi le îndrept spre ceruri. Mă rog Tatălui să îmi dea putere, să nu mi le frângă nici cea mai cruntă vijelie.

Îmi începeam cuvintele puțin în ceață, spunând că îmi vine greu să scriu DOAR despre Nașterea lui Isus. Nu știu ce turnură vor lua evenimentele până când rândurile acestea vor fi tipărite, dar parcă trăim semnele venirii Domnului mai pipăibil decât oricând.

Așa cum există Trinitatea: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, tot astfel Nașterea lui Isus, moartea Sa și Învierea din morți sunt pietrele de hotar care marchează viața noastră de creștin. Nu poți să crezi în Dumnezeu, fără a crede în Hristos și în Duhul Sfânt și tot așa, nu poți sărbători Nașterea Mântuitorului, fără să te apleci la poala crucii, iar apoi, lângă piatra rece de mormânt, să strigi spre cer triumfător: „Hristos a înviat!”

Și nu poți sărbători Nașterea Lui, fără să Îi aștepți venirea…
Copii fiind, cadourile pe care obișnuiau să ni le facă părinții în ajunul sărbătorilor de iarnă erau nu jucării, ci, spre dezamăgirea noastră, hăinuțe frumoase, pe care urma să le îmbrăcăm la biserică, în seara de Crăciun.
Dumnezeu, tocmai pentru că ne iubește, ne dă nu după vrutele noastre, ci după ceea ce avem nevoie și ce e prețios pentru sufletul nostru, iar dacă pe moment nu înțelegem, va veni vremea când ni se vor deschide ochii.
Dragilor, de ce se petrec atâtea grozăvii în viața noastră, în jurul nostru, lucruri nedorite, de temut, amenințătoare? Acesta e cuptorul ce curăță aurul. Faptele noastre, deciziile noastre ne vor îmbrăca cu haina fără de pată, sau ne vor aduce pieirea. Dușmani nu ne sunt semenii noștri, indiferent de unde vin, cum se numesc; unicul nostru dușman care ne poate despărți de Dumnezeu e neîncrederea în El. Nu credința sau necredința altora ne nimicește, ci propria noastră necredință.
O descoseam într-una din serile acestea pe mama, la telefon, ce și-ar dori de sărbători.
-„Ce îmi doresc?… Să fie pace și liniște în lume… Să ne revedem… Și să nu uităm de Dumnezeu și de tot ce a făcut și face El pentru noi… Asta îmi doresc”.
Aceleași dorințe le am și eu și doresc să le împărtășesc cu voi toți. Haideți să Îl sărbătorim pe Isus, să ne închinăm Lui cu daruri mai prețioase decât cele ale magilor – cu faptele noastre bune, cu sufletul nostru curat și cu o viață nouă. Să lăsăm bucuria să pătrundă în sufletele noastre și să ascultăm colindul blând, cântat la poarta cerului:

„O, ce veste minunată!
În Betleem ni s-arată
Astăzi s-a născut
Cel făr’ de-nceput
Cum au zis prorocii”…

Lidia Florian