Imaginează-ți, drag cititor că ții în mână, în locul acestei reviste, o oglindă. O oglindă care îți arată nu doar chipul tău, ci pătrunde în adâncul gândurilor tale, reflectă calitățile și defectele tale, scoate la lumină motivațiile tale și reliefează abilități sau sentimente.

Ei bine, suma tuturor mesajelor pe care această oglindă le-ar transmite, formează o imagine.

Imaginea de sine este descrierea pe care ne-o facem nouă înșine sau gândurile pe care le avem despre propria persoană.

Sfânta Scriptură ne învață să avem „simțiri cumpătate despre sine, potrivit cu măsura de credință pe care a împărțit-o Dumnezeu fiecăruia“ (Romani 12:3b). De altfel, cei care studiază psihologia omului au ajuns la concluzia că o imagine de sine inadecvată afectează grav performanțele în diferite din copilărie și până la maturitate. O imagine de sine prea ridicată poate să ne facă domenii ale vieții oameni dificili și să ne afecteze relațiile cu semenii, iar o imagine de sine prea scăzută ne poate împiedeca să ne implicăm în slujire sau în alte activități care presupun exercitarea unor abilități sau cunoștințe.

Să privim în cele ce urmează la două perspective greșite asupra sinelui, ca mai apoi să căutăm să înțelegem perspectiva corectă, biblică pe care ar trebui să o avem.

Complexul de inferioritate

Complexul de inferioritate este una din distorsiunile pe care imaginea de sine o poate suferi. Cei care se confruntă cu el au o părere negativă generalizată despre propria persoană, se văd neputincioși și neadecvați. În viața de zi cu zi se manifestă prin refuzul de a se implica în activități care îi expun, evitarea cu orice preț a umilirii, refuzul sau incapacitatea de a primi laude și complimente. Unei persoane aflată sub imperiul acestor sentimente îi va fi extrem de greu să se implice în slujire, să relaționeze cu oamenii din biserică sau să aibă inițiative proprii. Un exemplu biblic grăitor (Exod capitolul 3) este acela al lui Moise care, în fața Dumnezeului care îi vorbea din rugul aprins refuză chemarea pe care Acesta i-a făcut-o de a conduce pe Israel în exodul lui din Egipt. Iar asta pentru că era… bâlbâit. Dumnezeu avea să îi arate ce poate El să facă cu un om cu vorbirea greoaie…

„Știu, în adevăr că nimic bun nu locuiește în mine, adică în firea mea pământească“, exclamă apostolul Pavel în Romani 7:18. Acest discurs pare să ascundă o părere de sine negativă. Interesantă este și continuarea: „pentru că ce-i drept, am voința să fac binele, dar n-am puterea să îl fac, Căci binele pe care vreau să îl fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să îl fac, iată ce fac“. Aceasta ne sugerează că nereușita în lupta împotriva păcatului poate favoriza apariția sau menținerea complexului de inferioritate.

Mândria

Mândria este opusul sentimentului de inferioritate. Oamenii mândri au o părere exagerată despre sine și pot fi deseori surprinși în ipostaze în care caută să acapareze atenția celor din jur, având o atitudine arogantă. Recunoaștem un om mândru foarte ușor: vorbește mult la persoana întâi, nu laudă pe altcineva decât pe sine și se consideră centrul universului. Lor le este la fel de greu să aibă relații bune cu semenii, deoarece îi vor privi întotdeauna de pe o poziție de superioritate.

Biblia abundă în avertismente adresate celor care se înfruptă din dulceața amară a acestui păcat. Mândria nu strică doar relațiile cu oamenii din jur, dar ne strică și prietenia cu Dumnezeu. În Iacov 4:6 mesajul este foarte clar: “Dumneuzeu stă împotriva celor mândri“, iar Proverbe 16:18 este și mai radical, avertizând că „mândria merge înaintea pieririi“.

    O atitudine corectă…

Am văzut două moduri greșite de a ne raporta la noi înșine. Trebuie să fie și o cale corectă, nu-i așa? Vă amintiți oglinda de care pomeneam la începutul acestui articol? Ei bine, o astfel de oglindă chiar există. Avem la dispoziție Biblia în care putem să vedem care e modul în care Dumnezeu vrea să ne vedem pe noi înșine.

Dumnezeu însuși prețuiește omul foarte mult, făcând din el coroana întregii creații. L-a numit stăpân peste tot ce a făcut și îl consideră doar cu puțin mai prejos decât îngerii și l-a încununat cu slavă și cinste (Psalm 8:5). Dacă asta este valabil pentru omenire în general, este valabil și pentru fiecare dintre noi în particular.
Se spune că valoarea unui lucru este dată de prețul plătit pentru el. Dacă Dumnezeu a dat pe Fiul Său să moară pentru tine, atunci ai, într-adevăr valoare în ochii Lui!
Dacă astfel ne vede Dumnezeu pe noi, ce ar trebui să gândim noi înșine despre calitățile și talentele noastre – pe de o parte și defectele, imperfecțiunile noastre pe de altă parte?

Cheia pentru a descoperi răspunsul la această întrebare se găsește în eclamația lui David din Psalmul 139:5 „Te laud că sunt o făptură așa de minunată“. Imediat după ce face această remarcă, psalmistul continuă recunoscând că tot ceea ce este el a fost planificat, zidit și întocmit de Dumnezeu Însuși.

Ce înseamnă lucrul acesta pentru mine?

Înseamnă că trebuie să îmi cunosc foarte bine calitățile și înzestrările mele. Să fiu conștient de exemplu, că știu să cânt, sau că sunt un orator bun sau chiar că sunt o persoană plăcută. Acest lucru îmi va da curaj să mă implic în lucrare cântând sau predicând. Lucrul acesta nu este mândrie, atâta timp cât recunoști ca și David că tot ce ești ca persoană este creația lui Dumnezeu. Să recunoști că nu ai nimic de la tine și prin tine și că fără harul Său nu ai fi nimic. Dacă proclam că tot ce sunt e doar pentru că Dumnezeu m-a făcut așa, acest lucru nu mă face mândru, ci dimpotrivă, aduce slavă lui Dumnezeu.

Când privesc înspre latura mai întunecată din imaginea reflectată de oglindă, trebuie să o fac tot prin prisma harului lui Dumnezeu.
Nu este o soluție bună să ignor păcatul din viața mea, dar trebuie să îl pun la picioarele lui Dumnezeu care mă consideră salvat, iertat, justificat nu prin mine însumi, ci prin har.

Sunt conștient și de neajunsurile din viața mea, de micile defecte și imperfecțiuni pe care le am, dar în același timp am mângâierea că Dumnezeu mă prețuiește și mă iubește așa cum sunt.

În concluzie, fiecare dintre noi nu suntem altceva decât un „abur care se arată puțin și apoi dispare“, dar Dumnezeu ne-a înzestrat cu calități și abilități spre a-i folosi drept laudă. Tot El, Maestrul Creator a lăsat în viața noastră și unele defecte pentru ca privind înspre ele, să vedem iubirea Lui perfectă pentru noi, ființe imperfecte în căutarea desăvârșirii din Patria Cerească.

Ionel Pavel