Motivația mea pentru acest articol se găsește
în multele discuții private și publice duse pe
subiectul integrării a limbii germane în bisericile
neo-protestante române din Austria. Nu cu mult
timp în urmă am avut o conversație pe acest subiect
cu un prieten născut și crescut în Austria. Pentru el
faptul că biserica, în care a fost membru, nu era dispusă
să implementeze limba germană în serviciuile
divine cu mult mai mult decât oricum era deja, a
fost un motiv de a se despărți de biserica respectivă.
Într-o convorbire cu un alt prieten, născut și crescut
în Austria, am auzit o părere diferită. El s-a exprimat
că nu are nevoie de niciun serviciu în limba
germană din biserica lui și nu dorește ca lucrarea în
limba germană să se extindă, pentru că e suficientă.
Aceste două păreri opuse diametral reprezintă
pentru mine pozițiile de extremă actual
susținute de unii din bisericile noastre. Indiferent
cu care poziție simpatizăm mai mult, trebuie să
înțelegem, că în toată această dilemă este nevoie de
o argumentație cât mai obiectivă, lipsită de emoții și
opinii personale. Cred că este important de a clarifica
întâi detaliile implicite acestei discuții, iar apoi de
maximă sinceritate în discursul acesta.
IDENTITATEA
În primul rând aș vrea să atrag atenția
asupra problemei de identitate, prin care mulți
tineri din bisericile române din Austria trec. Iar
pentru că de alții nu pot să vorbesc în aceeași măsură
cum o pot face de mine, mă voi restricționa la
viața mea personală.
Fac parte din prima generație născută și
crescută în totalitate în afara României. Pentru
părinții mei a fost cel mai normal lucru să mă învețe
limba română. Însă pentru mine și multor ca mine,
faptul acesta a complicat puțin viața. Este normal ca
fiecare om să-și formeze cu timpul o identitate individuală.
Însă copii bilinguali și biculturali au mai
multe întrebări cu privire la identitatea lor și rămân
de cele mai multe ori cu un sentiment neîmplinit.
Nu găsesc poate niciodată un răspuns clar cu privire
la identitatea lor națională. Un lucru aparent banal,
deoarece majoritatea oamenilor nici nu-și pun
întrebarea aceasta.
LIMBA
Din experiența mea cei din Austria mă
consideră un român, iar cei din România mă privesc
ca pe un austriac. Probabil este și normal să fie așa,
deoarece gândesc cel mult jumătate ca și ei, iar
cealaltă parte le este străină. Părinții mei, care m-au
crescut ca pe un român (desigur cu mici influențe
austriece), cum de fapt nu se putea altfel, și-au pus
amprenta pe viața mea în așa fel încât nu voi putea
niciodată să fiu austriac sută la sută. Totodată faptul
că toată viața (cu tot ce aparține de ea – școala,
locul de muncă, limba predominantă, etc.) am trăit-
o în Austria, mă va împiedica să fiu vreodată un
român autentic. Lucrul aceasta nu este pe înțelesul
tuturor. Unii chiar își bat joc, că astfel de probleme
nu există, ci e doar o încercare de a se dezice de
cultura românească. Probabil că sunt și oameni,
cărora le este rușine de obârșia lor, însă majoritatea
celor care se află în dilema aceasta, caută o rezolvare
sinceră. Puțin mai jos am să ofer o soluție pentru
cei care încă nu ați reușit să găsiți un răspuns clar.
Lucrurile acestea nu le scriu cu intenția
de a dramatiza discursul prin crearea unor emoții
false. Dau slavă Domnului că personal am depășit
această dilemă și susțin linia de mijloc, așa că nu am
nici un fel de interes de a influența în vreo direcție.
Doresc însă să atenționez pe cei, care preiau
poziții de extremă în tematica aceasta, că nu sunt
singurii deținători de adevăr. Nu uitați că, dacă vă
bazați părerile voastre pe faptul că vorbiți mereu
tot cu aceeași tineri cu anumit nemulțumiri, ei nu
reprezintă toți tinerii din biserica voastră. Ca și în
cele mai multe lucruri și în cazul de față este valabil,
că doar o perspectivă formată din mai multe
puncte de vedere diversificate oferă posibilitatea de
a înțelege subiectul în profunzime. În felul acesta și
prin lumina Duhului Sfânt se pot lua decizii mult
mai înțelepte și de folos pentru întreaga biserică (nu
doar pentru o parte din ea!).
UNITATEA
Acesta este cel de al doilea punct asupra
cărui doresc să atrag atenția și anume, ca și creștini
suntem chemați la unitate. Toate deciziile care
privesc biserica ar trebuie să fie luate considerând
acest aspect. Altfel zis, dorințele, planurile, ideile,
etc. mele (oricât de bune și îndreptățite ar fi,
deși – mă repet – nu suntem singurii deținători ai
adevărului) nu vor avea niciodată dreptul de a avea
întâietate sau poate chiar o greutate în plus față de
alte dorințe. Biserica este un singur trup și de aceea,
toate deciziile trebuie să slujească întregii biserici
sau cel puțin unei mari majorități atunci când nu
este altfel posibil din cauza unei minorități răzvrătite.
Acest lucru însă necesită pocăință, căci firea
noastră mereu ne împinge în a ne reprezenta interesele
noastre, fără a considera părerile celor din jurul
nostru. Deci revenind la tematica inițială, limba germană
trebuie cu siguranță integrată și implementată
într-o formă sau alta în bisericile noastre, însă nu
cu orice preț și reforme radicale (ca să nu le numesc
revoluții, după gândirea unora).
Cei care cunoașteți istoria cu siguranță
puteți confirma că nu a fost niciodată prielnic să se
facă schimbări majore în scurt timp. Schimbările
cele mai bune și durabile au fost întotdeauna cele
care s-au întâmplat în ritm așezat și în funcție de
nevoile existente, fără măsuri drastice și realizate
doar de dragul de a schimba ceva. În domeniu IT
există o lege nescrisă: „Never change a running
system”, care tradus înseamnă „Nu schimba niciodată
un sistem care funcționează”. Sigur că în cadrul
tehnic este mai ușor de delimitat ce e funcționabil și
ce nu e. Prin faptul că e vorba în majoritatea cazurilor
de echipament tehnic și programe, este simplu
a demarca ce nu funcționează pentru că în astfel
de situații au simptome clare. Cred însă că această
deviză se poate aplica în mare și în cazul de față și
nu mă refer la o stagnare și nici o reducere a lucrării
în limba germană. Consider că cea mai bună cale
este de a introduce schimbările în pași mici. Făcând
astfel de „update-uri” tot mereu se poate corecta și
redirecționa orice decizie, care nu dă rezultate bune,
mult mai ușor și rapid, fără a se ajunge la daune. Îmbunătățirile
atunci au cel mai mare randament când
se întâmplă neforțate, aproape în mod natural.
BISERICA
Ce înseamnă asta pentru lucrarea în limba
germană? Înseamnă că prin faptul că prima generație
de copii născuți și crescuți în Austria deja au
ei la rândul lor copii, se întâmplă oricum sub ochii
noștri o schimbare de care va beneficia în mod
deosebit lucrarea în limba germană. Iar oamenii
cu viziune vor recunoaște acest lucru și vor putea
da direcții clare și bune lucrării, astfel încât să se
dezvolte aproape ca de la sine.
Cei care poate încă neagă necesitatea și se
împotrivesc din răsputeri acestei lucrări în bisericile
lor, trebuie să se reorienteze și să realizeze că anii
’90 au trecut de peste 20 de ani, iar că vor că nu vor
să recunoască, generația crescută aici este mai stabilă
în limba germană și probabil în mare parte poate
chiar se identifică mai mult cu Austria, decât cu țara
părinților lor. Trebuie vegheat ca limba română să
nu ajungă doar o limbă liturgică neînțeleasă ca și
latina în bisericile catolice din evul mediu.
Cei care încearcă în mod deliberat de a forța
limba germană în slujbele bisericilor lor, trebuie
să realizeze că forța nu va crea niciodată consimțământ.
Nu pot spune cu siguranță ce-i împinge pe
unii în a acționa așa, însă în unele cazuri am constatat
o anumită rușine față de originea lor românească.
Cei care doresc să se dezică de cultura românească,
ar fi bine întâi să încerce să o definească (un mic
indiciu: nu are nimic de-a face cu cerșetori și hoți,
care de altfel se găsesc în toate culturile) și vor
constata că probabil nici nu ar ști de ce să se dezică.
Sunt studii nenumărate care arată un avantaj extraordinar
de a crește multi-lingual. Iar dacă le este
unora rușine de o limbă care nu i-a costat nimic să
o învățați și cei care i-au învățat au făcut-o cu toată
dragostea, fără a căuta să le îngreuieze viața, trebuie
să-și reconsidere poziția lor tulburătoare.
Consider că e un lucru egoist de a nu-ți
învăța copii o limbă în plus, doar pe motive de a nu
fi stigmatizați mai târziu. Părinții tineri, care au fost
crescuți în Austria și care se tem că a lor copii vor fi
marginalizați din cauza limbii române, le pot spune
că în primul rând frica nu are ce căuta în viața unui
creștin (înafara fricii de Dumnezeu), iar în al doilea
rând copii voștri vor fi mai austrieci decât voi prin
faptul că vă lipsește o mare parte din uzurile culturii
românești. Dacă nu veți petrece timp intensificat
pentru a le aduce cultura românească mai aproape,
nu vor fi văzuți niciodată ca și români în societate.
Limba e doar o parte a unei culturi, nu o determină
în întregime. Iar pentru copii voștri va fi o îmbogățire
de a se putea exprima în mai multe limbi, la fel ca
și voi, părinții!
O EXPERIENȚĂ
Cunosc un caz unde o tânără născută și
crescută în Austria s-a mutat în România împreună
cu soțul ei. Ea vorbește cu fetița lor doar germană,
pentru că o știe foarte bine și limba română o învață
oricum în viața cotidiană din România. De ce nu
ar dori oare tinerii din Austria care cunosc limba
română (atenție: există și unii care într-adevăr nu o
cunosc îndeajuns sau chiar deloc pentru a o vorbi
cu copiii lor, dar nu este vina lor și ei sunt unul
din motive pentru care lucrarea în limba germană
trebuie integrată tot mai mult în slujbele noastre) să
nu o vorbească și cu copiii lor? După cum am scris
mai sus, nu există dezavantaje în a știi mai multe
limbi, atunci când părinții sunt conștienți de nevoile
mai mari a copiilor bilinguali (prin faptul că și ei au
trecut prin aceeași situație) și le oferă răspunsurile
necesare când va fie nevoie. Astfel putem micșora
și riscul de a ajunge limba română una neînțeleasă
de către tineret în bisericile noastre. Este datoria
părințiilor de a-și crește și educa proprii lor copii, iar
lucrul acesta nu se face pe baza unor ideologii firești,
ci în lumina Scripturii.
O NOUĂ IDENTITATE
Soluția care am amintit-o mai sus pentru
dilema identității, este de a ne forma o nouă identitate
și anume cea de a fi un membru în trupul lui
Isus Hristos, un creștin. El ne unește și ne oferă o
viață nouă. Haideți să nu fie preocuparea noastră de
a ne căuta o identitate pământească, o avem pe cea
cerească, care le întrece pe toate. În Isus nu mai este
rușine de origine, nici de limbă, nici de orice alt lucru,
pentru că toate aceste lucruri nu contează nimic
conform Galateni 6:15, iar toate lucrurile vechi s-au
dus și cine este în El este o făptură nouă după cum
ne arată 2 Corinteni 5:17.

Emanuel Vlas