„Lucrarea de misiune” este mireasma bunătăţii Iui Dumnezeu arătată prin oameni, prin cei ce o susţin, cât şi prin acele săgeţi ce cercetează uneori cele mai dificile şi extreme situaţii din cele mai îndepărtate zone, fiind supuşi la tot felul de teste, presiuni, irealităţi prezentate ca realităţi şi invers, expuşi şi mereu cu inimă frântă că întotdeauna se vor ridica cei nemulţumiţi în ciuda celui mai imens bine făcut, misiunea fiind de fapt în primul rând Evanghelie propovăduită, trăită, practicată, şi totodată religie neîntinată şi plăcută înaintea Iui Dumnezeu.
Cu bucurie observ că nu sunt puţini cei ce fac „lucrarea de misiune”, însă totodată cu tristeţe constat că nu sunt destui. Ei sunt copleşiţi de greutăţile tot mai mari cu care se confruntă fraţii noştri din România şi de altfel de pretutindeni.
Am intrat prima dată în contact cu lucrarea de misiune pe când aveam 19 ani, proaspăt botezat la baptişti în Satu-Mare, împreună cu pastorul bisericii Ştefan Berci şi unii fraţi români veniţi din Germania. Privind Ia aceşti fraţi cum ştiu să rupă din timpul lor preţios şi din economiile lor punându-le la picioarele Domnului Isus, chemând oameni Ia Evanghelie pe străzi şi vizitând bolnavii în spitale, am privit Ia ei şi îmi ziceam ce oameni privilegiaţi şi totuşi atât de modeşti şi puţin înţeleşi în inimile lor, fiindcă mulţi dintre noi ne bucurăm de privilegiul de a locui în ţări foarte bune, câştigând foarte bine, fără să ne ştim bucura şi de responsabilităţile ce decurg din aceste privilegii, fiindcă mai ferice este să dai decât să primeşti, ne luăm doar partea privilegiilor fără să voim să ne însuşim şi partea responsabilităţilor, stingând astfel binecuvântarea Iui Dumnezeu într-o credinţă moartă.
„Lucrarea de misiune” presupune utilizarea surplusului, 2 Cor. 8:15, după cum e scris: „Cel ce strânsese mult n-avea nimic de prisos, şi cel ce strânsese puţin, nu ducea lipsă”. În prima parte a versetului avem o prisosinţă ce riscăm uneori să o considerăm o binecuvântare, doar a noastră şi să privim înspre ea ca la ceva ce Domnul, ne-a dăruit fiindcă ne-a considerat vrednici, iar noi avem tot dreptul să utilizăm această prisosinţă în cele mai luxuriante pretenţii de viaţă, şi zicem văitându-ne „câtă sărăcie în lumea aceasta!”, fără să realizăm conştienţi că cel puţin o parte din sărăcia aceasta este cauzată de modul nostru de viaţă luxuriant, apoi în a doua parte a versetului lucrarea de misiune vine în sprijinul celor ce au secerat puţin, şi de observat este încercarea lor de-a secera, ceea ce ne învaţă că binecuvântarea Iui Dumnezeu este întotdeauna pentru cei ce seceră, iar noi, care suntem întotdeauna lucrători împreună cu Dumnezeu, având înţelepciune de sus, nu vom încuraja niciodată atitudinile de lenevie ce se pot declanşa datorită neînţelegerii exacte a lucrării de misiune. Apoi am văzut că nu sunt oraşe sau zone în România ce să nu cunoască sărăcia lucie, cel mai mult mă simt zdruncinat de copii, – cele mai firave fiinţe! – nevinovaţi, nebăgaţi în seamă, înfometaţi, desculţi, bolnăvicioşi, trişti, dezbrăcaţi, fără speranţă de viitor. Ei sunt cele mai
afectate victime ale unui sistem ce nu pare să dea semne de redresare într-un timp apropiat, de aceea lucrarea de misiune cu copiii pentru mine devine tot mai importantă.
Copiii de azi vor fi oamenii de mâine şi probabil misionarii de mâine, în ei trebuie să învestim, altfel, vor creşte şi nimic nu se va schimba. Copiii pun pasiune în tot ceea ce se face, ei cred fără rezerve, fără semne de întrebare, fără dubii şi suspiciuni, ei pun toată fiinţa lor în mişcare când le câştigi încrederea, şi pentru mulţi dintre ei vizita misioanarului este tot ceea ce-i puţin mai diferit faţă de tot ce se întâmplă în viaţa lor, şi aşa foarte modestă…

Cristian Dragoe