Toți oamenii înțeleg ce este suferința pentru că suntem
înconjurați de ea în fiecare zi. De când ne naștem
până murim, suferința ne însoțește, fiind un element
definitoriu al condiției umane.
OMUL FAȚĂ ÎN FAȚĂ CU SUFERINȚA
Un om înțelept, Elifaz din Teman, unul
dintre prietenii lui Iov spunea că „omul se naște ca să
sufere, după cum scânteia se naște ca să zboare”. (Iov
5:7) Într-adevăr, privind omenirea în decursul istoriei
se poate observa clar: condiția umană de bază este
suferința și lupta continuă susținută împotriva ei. Cu
privire la suferință, omul trăiește într-un continuu
conflict cu sine, pentru că deși suferința definește în
mare parte experiența umană, totuși ea este atât de
străină de om și întotdeauna este privită ca o abatere
de la normalitate.
L-am întrebat odată pe colegul meu medic:
Dacă medicina ca știință susține că omul nu este
nimic mai mult decât un primat mai evoluat, și dacă
suferința și moartea fac parte din procesul inevitabil
al evoluției, de ce noi, medicii, ducem un efort susținut
ca să vindecăm și să alinăm suferința pacienților
noștri? Nu este oare aceasta tocmai o contradicție
împotriva evoluției și a legii supraviețuirii celui mai
tare? Dacă ar fi adevărată teoria evoluției, atunci
medicina cu toate eforturile ei ar acționa contrar
legilor naturii pe baza cărora pretinde că funcționează.
Știința ne poate învăța cum să alinăm suferința,
dar niciodată nu ne va putea spune de ce oamenii
nu se resemnează acceptând suferința ca parte din
condiția umană naturală. De ce, instinctiv, tânjim
după eliberarea de suferință și moarte? Un necredincios
nu are un răspuns sincer și valid în fața acestor
întrebări. Dar ce răspuns avem noi credincioșii în
fața suferinței?
DUMNEZEU NE-A CREAT PENTRU FERICIRE
ȘI DESFĂTARE
„Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în
Eden, spre răsărit, și a pus acolo pe omul pe care îl
întocmise.” (Gen. 2:8) În originalul ebraic EDEN
înseamnă plăcere, desfătare. Cuvântul tradus ca desfătare
în Psalmul 36 are aceeași rădăcină semantică:
„Se satură de belșugul Casei Tale și-i adapi din șuvoiul
desfătărilor Tale”. (Ps. 36:8). Aceasta este starea
pentru care Dumnezeu l-a creat pe om, o stare în
care toate nevoile omului, fizice sau spirituale, să fie
satisfăcute pe deplin, o stare în care omul să poată fi
cu adevărat împlinit. Această stare este însă posibilă
doar în prezența Creatorului. Suferința poate fi astfel
înțeleasă ca rezultând din nevoi ale omului care sunt
neîmplinite. Fiind creat pentru desfătare și împlinire
omul va simți întotdeauna suferința ca ceva străin
naturii sale. Însă chiar în mijlocul împlinirii tuturor
nevoilor fizice ale omului, fără Dumnezeu – Creatorul
său, omul nu poate fi niciodată cu adevărat împlinit,
și suferă chiar dacă nu poate găsi o cauză fizică a
suferinței sale. De aceea, noi credincioșii nu intrăm
în conflict când căutăm alinarea suferinței noastre
sau a semenilor noștri, pentru că știm că nu am fost
creați pentru suferință.
DUMNEZEU LUCREAZĂ PRIN
SUFERINȚĂ SPRE BINELE NOSTRU
Chiar dacă Dumnezeu nu a avut în planul
Său ca omul să sufere, în mila Lui a făcut ca acest rău
să lucreze spre bine. Ca medic am de a face regulat
cu pacienți care vin pentru prima dată la consult
doar în faze foarte avansate ale bolii. Și toți prezintă
același motiv: nu m-a durut nimic. Cele mai periculoase
boli, care fac cele mai multe victime la nivel
global sunt cele care evoluează lent și care în primele
faze nu produc simptome dureroase. Chiar și privind
lucrurile doar în plan fizic, durerea are un rol indispensabil
în a ne avertiza când sănătatea noastră este
în pericol. Dar privind în plan spiritual, durerea are o
funcție mai profundă – să ne amintească să nu trăim
pentru viața aceasta, pentru că noi suntem trecători,
străini și călători pe acest pământ. Suferințele de aici
ne fac să ne ridicăm privirea spre slava viitoare. „Căci
întristările noastre ușoare de o clipă lucrează pentru
noi tot mai mult o greutate veșnică de slavă”. (2 Cor.
4:17) Și uneori, când inima este legată de acest pământ,
Dumnezeu în mila Lui trimite acest mesager,
suferința, pentru ca să ne dezlipească de pământ și să
ne lipească de El. Astfel, pentru credincioși, suferința
are o lucrare bine definită și un scop clar în pregătirea
noastră pentru Împărăția lui Dumnezeu. „Frații
mei, să priviți ca o mare bucurie când treceți prin felurite
încercări, ca unii care știți că încercarea credinței
voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea trebuie să-și
facă desăvârșit lucrarea, pentru ca să fiți desăvârșiți,
întregi și să nu duceți lipsă de nimic”. (Iacov 1:2
DUMNEZEU ESTE CU NOI ÎN
SUFERINȚĂ
Suferința este o realitate care îi privește pe
toți oamenii, fie că sunt credincioși, fie că sunt atei.
Atunci când cineva trece prin ea nu are nevoie de
cuvinte, ci de fapte de milă. „Cel ce suferă are drept
la mila prietenului, chiar dacă părăsește frica de Cel
Atotputernic”(Iov 6:14), spunea Iov atunci când
trecea prin cel mai mare necaz al vieții lui. Cuvintele
prietenilor lui nu i-au adus nicio mângâiere, ci
dimpotrivă i-au adus și mai multă suferință. Mai
mult decât atât, recunoaștem că sunt pe pământ
nenumărate situații pe care nu le înțelegem, situații
de suferință, cărora nu le găsim semnificația. Dar
avem un refugiu în mângâierea lui Isus Hristos, care
pentru a ne ajuta în suferințele noastre și pentru a
ne putea scăpa pentru totdeauna de suferință, s-a
întrupat luând un chip ca noi și apoi a purtat suferințele
noastre devenind „Om al durerii, obișnuit cu
suferința” (Isaia 53). Noi credincioșii avem o nădejde
pe care cei fără Dumnezeu nu o au, și care trece
dincolo de orice suferință. Să trăim în conformitate
cu ea atât atunci când noi suferim, dar mai ales când
aproapele nostru este în suferință. Și nădejdea arătată
prin faptele noastre le va da nădejde și celor care nu
o au, și pe mulți îi va conduce la credință.
DUMNEZEU NE VA ELIBERA DE
SUFERINȚĂ
Când întâmpinăm în viață situații de suferință
care nasc întrebări fără răspuns, când nimic de
pe acest pământ nu ne mai poate mângâia, să lăsăm
suferința să ne amintească de faptul că va veni o zi
hotărâtă de Dumnezeu, când „El va șterge orice lacrimă
din ochii noștri. Și moartea nu va mai fi. Nu va
mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că
lucrurile dintâi au trecut.” (Apoc. 21:4). Atunci când
vom fi în prezența Creatorului nostru în starea de
har pentru care am fost creați, vom fi pentru veșnicie
eliberați de suferință și cu adevărat împliniți.
„Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți toți
împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul
în văzduh; și astfel vom fi totdeauna cu Domnul.
Mângâiați-vă dar unii pe alții cu aceste cuvinte.” (1
Tes. 4:17

Emanuel Adelin Nemeș