Era o după amiază de vineri şi de primăvară. Cu bucuria că terminasem o nouă săptămână de şcoală, păşeam pe peronul unei gări din nordul României. Prin mulţimea de călători ai trenului, zăresc câteva chipuri cunoscute. Recunosc feţele fraţilor mei şi ale câtorva prieteni comuni. Erau îmbrăcaţi în haine de sport. După salutările normale, aflu că de o săptămână frecventau atrenamentele la o echipă de juniori. Ei erau acei ce în urmă cu o jumătate de an obţinuseră nişte rezultate notabile la fotbal pe judeţ… cu atât mai notabile, cu cât aceste rezultate au fost obţinute fără a avea un antrenor, cu doar două sau trei rezerve şi în faţa unor adversari cu experienţă la concursurile naţionale; adversari ce dispuneau de loturi complete şi antrenori. Trenul acesta purta cu el multe poveşti, poate chiar taine. Mulţi, la fel ca mine, purtau bucuria despărţirii de încă o săptămână de şcoală şi a reîntâlnirii cu cei pe care i-au lăsat acasă. Alţii, poate uşor resemnaţi, obosiţi chiar, se gândeau la odihna şi timpul liber din următoarele două zile. Pentru ei se încheiase o nouă săptămână de muncă. În ochii cunoscuţilor mei se vedea altceva. Era o strălucire ciudată. Încântarea se putea vedea pe chipurile lor. Antrenorul avusese cuvinte bune la adresa lor. La o asemenea evoluţie a lucrurilor şi la o vârstă destul de fragedă, e imposibil să nu visezi la marile arene, la gloria lumii acesteia. Iar licărirea din ochii lor era de înţeles.

Luna septembrie a aceluiaşi an îl găseşte pe fratele meu în primul an la Liceul Sportiv Judeţean, secţia fotbal. Un vis începea să capete primii paşi. Urmează o perioadă de acomodare cu noii colegi, cu noul antrenor, cu noua atmosferă. Până în primăvară, echipa din care făcea parte, conducea detaşat în clasamentul U16 din judeţ. Judeţul avea echipă în liga naţională, iar viitorul începea să capete un contur frumos pentru fratele meu. Îl vedeam în fiecare zi cum lupta tot mai mult. Avea o ţintă tot mai precisă şi nu lăsa loc altor lucruri să bruieze traseul imaginat de el. Toate eforturile lui aveau o direcţie: jucător în liga naţională de fotbal. Între timp, primul său antrenor îi trimitea tot mereu vorbă să revină la echipa de dinainte de liceu, promiţându-i că-l va scăpa de eventualele probleme cu antrenorul de la liceu. Deşi părinţii aveau legământul încheiat cu Dumnezeu, fratele meu Cezar, nu mai frecventa Biserica(Adunarea) de când fotbalul se instalase ca suveran în viaţa lui. Cu toate că în casa noastră se mai ţineau seri de rugăciune, el era străin de Dumnezeu şi de rugăciune. Totuşi, într-o zi de ianuarie, un frate proroc a venit la noi în casă. Mai mult de ruşine faţă de cel venit, fratele meu rămâne la rugăciune. În timpul rugăciunii, Dumnezeu îi vorbeşte prin acel frate proroc: „Te-am făcut o fiinţă minunată, fără niciun cusur: mai bine în Împărăţia lui Dumnezeu fără un mădular, decât în Babilon cu toate mădularele…” La aproximativ două luni şi jumătate de când Domnul îi vorbise fratelui meu, avea să se împlinească hotărârea Domnului.

Nu voi putea uita niciodată acele momente. Cu o zi înainte, insistasem mult ca să nu meargă la antranemante. La fiecare rugăminte de-a mea primeam acelaşi răspuns: o eventuală lipsă de la antrenament îl va da înapoi, plus că antrenorul pedepseşte drastic absenţii. Însă hotărârea Domnului avea să fie dusă la împlinire. Era trecut de ora douăsprezece. Cezar, fratele meu deja întârzia de mai bine de o oră. Un gând rece mă pătrunde: „Nu s-a întâmplat niciodată să întârzie atât de la antrenament. Sigur a păţit ceva.” După puţină vreme aud un bocănit în uşă. Era mama… plină de lacrimi. Luase pe cineva s-o aducă la oraş cu maşina. Dirigintele fratelui meu o sunase să-i spună că fratele meu e în spital. Nu voi putea uita nici primele momente în care am ajuns la spital. Treptele de dinaintea secţiei unde fusese internat erau pline cu colegii lui. La capăt era antrenorul. În salon, un băiat mai mare stătea lângă el, pe pat. M-am scuzat, spunându-i băiatului că mai pot aştepta pe hol. Acesta tocmai îşi cerea iertare fratelui meu. N-a mai putut suporta, ieşind repede, cu la-crimi în ochi. Acel băiat era din lotul echipei de tineret. Fiindcă cele două echipe aveau acelaşi antrenor, acesta a organizat un meci test. Într-un duel aerian, fratele meu  a  primit  o  lovitură  puternică,  în  urma căreia doctorii au fost nevoiţi să-i scoată un rinichi. Cuvântul Domnului se împlinise…

Pentru mine a urmat o perioadă foarte grea. El era mai mult decât un frate. Adeseori nu puteam dormi noaptea din pricina celor petrecute. Fratele meu s-a ferit să vorbească prea mult despre această perioadă, preferând să spună că nu putea înţelege ceea ce i s-a întâmplat. Nu putea pricepe de ce Dumnezeu a acţionat într-un asemenea mod. Gândurile acestea l-au bântuit ceva vreme, dând în patima alcoolului. Peste câţiva ani, într-o vară, ca din senin, vine spre mine. Am simţit că avea mari emoţii însă nu bănuiam ce vrea să-mi spună. Îşi predase viaţa Domnului şi se pregătea pentru autocarul care ducea spre România. Vroia să ia botezul în satul natal. Mai avea o rugăminte: îşi dorea mult să încheiem legământul cu Dumnezeu în aceeaşi zi. Recent  a  mai  fost  pe  patul  de  operaţie  în toamna anului 2013 la Donauspital din Viena. Fotbalul îşi mai cerea tributul. Nişte probleme mai vechi la ligamente, de pe vremea când juca fotbal, l-au urmărit până recent, necesitând o operaţie nu tocmai simplă. De data aceasta, l-am găsit altcumva: în fiecare zi era vizitat de soţia lui şi de cei doi copilaşi ai lor, plus că era înconjurat de fraţi, care cu niciun chip nu l-ar fi lăsat să mănânce mâncarea spitalului; i-au adus şi multe îmbărbătări. La căpătâi avea Biblia şi avea un optimism aparte, zicându-mi că vede voia lui Dumnezeu în încercarea aceasta, de a-l curăţi mai mult. Vorbind despre trecut, regretă mult că nu şi-a petrecut o parte a tinereţii lângă Domnul şi alţi credincioşi. Îndeamnă mai mereu pe tineri să nu se amăgească pe ei înşişi.

Avem un Dumnezeu care ne vrea cu gelozie. Cu siguranţă nu vom putea sluji la doi stăpâni. Există două mari căi, există două mari cetăţi, există două tabere: una duce la viaţă, cealaltă la moarte, una e Ierusalimul ceresc, cealaltă e Babilon – o tabără e poporul sfânt, neîntinat de lume, cealaltă tabără e lumea. Nu poţi merge pe două căi care niciodată nu se vor intersecta, nu poţi avea dublă cetăţenie: ori în Ierusalimul ceresc, ori în iad. Oricine crede că poate să unească una cu cealaltă, nu face decât să se amăgească. Pentru că ştie ce înseamnă un pat de spital, ne îndeamnă pe toţi să nu-i dăm uitării pe cei ce suferă de felurite boli. Cu o zi în urmă, pe când rememoram cele întâmplate fratelui meu, ca din senin, colegul de muncă mă întreabă cum de reuşesc fără televizor. Îi răspund că nu am nevoie. Şi mai mirat, continuă discuţia: „fără o ştire, fără fotbal?” „Dacă doresc o ştire, o pot avea şi fără televizor, iar fotbalul… mereu aceeaşi poveste.” Într-adevăr, preaiubiţilor, aceeaşi poveste: amărăciune, iluzii, suferinţă, limbaj murdar, departe de Dumnezeu, timp pierdut, bani daţi pe nimic, orgolii şi lista ar putea mult continua. Ceea ce e cel mai trist un drum bătătorit din Babilon, a cărui alergare are ca destinaţie iadul.

Corneliu Pascariu