Profeția, așa cum bine știm, se referă la o previziune asupra viitorului, și are legătură strict cu sfera religioasă, fiind de natură metafizică și excluzând orice tip de mecanism științific de predicție. Autorul este în consecință Dumnezeul etern și omniscient, în fața căruia totul este gol și descoperit, iar mesajul este transmis prin intermediul unor mesageri numiți profeți. Perioada dintre enunțul profetic și împlinirea acestuia este cunoscută ca o perioadă de așteptare, care poate fi înfrigurată în cazul unor amenințări, ori plină de speranță în cazul unor făgăduințe. În cazul de față mesianismul reprezenta cea mai mare speranță făgăduită, care s-a cristalizat în tradiția rabinică, ca speranță mesianică. Desigur că pe drumul dintre făgăduință și împlinire speranța mesianică a avut de depășit nenumărate obstacole. Părea uneori că speranța se curmă, când națiunea Israel urma să fie aproape decimată, dusă în robie, supusă unui proces de asimilare ori asuprită.
Cu toate acestea însă speranța nu doar a supraviețuit, ci și a continuat să se dezvolte, asigurând însăși supraviețuirea acestei națiuni. Astfel, în evoluția sa, mesianismul a ajuns să întruchipeze trei perspective distincte.
D. H. Wallace susține faptul că Isus avea o concepție diferită asupra misiunii mesianice, care nu a fost în armonie cu așteptările iudaice populare. Expresia Mesia este transliterarea elenizată a termenului ebraic măš`ha, derivat la rândul său din masah = a unge, a mirui, în vreme ce Hristosul este echivalentul grecesc al acestei expresii. La origine titlul a fost atribuit împăraților lui Israel datorită ritualului de miruire, la înscăunare. Există chiar personaje din afara spectrului iudaic precum Cir (Isaia 41:5), care poartă această titulatură, rolul acestora fiind considerat providențial în raport cu destinul lui Israel.
În scurgerea vremii însă, datorită dezamăgirii atâtor suverani care au deținut tronul, unsul ca și concepție mesianică a migrat spre un ideal, unul neegalat de succesorii ulteriori și anume David (1 Sam. 16; Ps. 89:20). Evenimentele istorice și cu precădere robia babiloniană au adâncit la rândul lor acest sentiment, această așteptare. Mai mulți profeți, ca Isaia 9:1-7, cap. 11, Ieremia cap. 33, Daniel 9:25, Mica 5:2, Zaharia 9:12 au hrănit-o și au nuanțat-o. Astfel, într-un viitor eshatologic, evreii așteptau ca un fiu (descendent al lui David) să readucă strălucirea de altădată și chiar să o depășească.
Isus Hristos nu doar că se poziționează perfect în raport cu aceste profeții (Marcu 10:47, Mat. 21:15), însă și corectează ceea ce era deficient în interpretarea rabinică. Astfel Isus îi întreabă: „Cum zic cărturarii că Hristosul e fiul lui David, din moment ce acesta îl numește Domn?” (Marcu 12:35-37). Se referea la faptul că deși descendent din David pe linie umană, Hristosul este infinit mai mult decât atât.
O a doua dezvoltare la care a aderat mesianismul iudaic se regăsește în expresia Fiul Omului, regăsită inițial în Psalmi (8:4; 80:17; 144:3), care devine o marcă distinctă în profețiile lui Ezechiel, ale lui Daniel și ale profeților mici. De ce însă, Isus aderă cu o așa de mare frecvență la această titulatură? (Mat. 9:6; 12:2; Luca 12:40; 18:8). Deoarece, prin nașterea din fecioară, Hristosul și-a ocupat locul de mijlocitor între Dumnezeu și oameni. Și desigur, deoarece El a venit să împlinească speranța mesianică, potrivindu-se perfect amprentei profetice (Evr. 2:6; Fapte Ap. 1:13).
A treia componentă distinctă a speranței mesianice o reprezintă imaginea Robului Domnului descrisă în Isaia 53. Aceasta s-a lăsat greu integrată într-o interpretare unitară a mesianismului, datorită preferinței evreilor pentru un mesianism glorios în istorie. Același motiv determină și reacția ucenicilor puși în situația să accepte destinul crucii ca parte a mesianismului lui Isus (Mat. 16:22).
Raportat la identitatea robului din Isaia 53, rabinii au adoptat în general trei poziții distincte. În ce privește prima poziție, L-au asociat cu niște personaje cu notorietate din Vechiul Testament, în cazul celei de-a treia, au atribuit această identitate conducătorului școlilor rabinice din care proveneau, iar în cazul celor care au adoptat a treia poziție, aceștia au atribuit identitatea robului întregului popor, remarcând că poporul Israel este robul Domnului. A treia perspectivă s-a edificat în percepția rabinică în baza holocaustului și a suferințelor evreilor din ultimele veacuri, în vreme ce renașterea statului la 1948 este privită ca o revenire la viață. În ce mă privește, într-o dezbatere pe larg am tratat fiecare dintre cele trei perspective, demonstrându-le invaliditatea. Aici voi trece doar rezultatul dezbaterii și anume că această amprentă unică a mesianismului nu i se poate potrivi nimănui altcuiva, decât lui Isus Hristos.
De fapt, un experiment public făcut în Israel, în care cineva citea Isaia 53 trecătorilor, întrebându-i ulterior la cine se referă, a ajuns la aceeași concluzie in majoritatea situațiilor, deoarece cei mai mulți au răspuns că la Isus Hristos.
În adevăr, Isus își admite identitatea mesianică atunci când Marele Preot Îl supune acestei depoziții (Mat. 26:63) răspunzând: „Da sunt.” Mai mult, chiar îi provoacă pe ucenici să-I evalueze identitatea (Mat. 16:15), iar Petru răspunde: „Tu ești Hristosul.” În consecință, Isus nu doar confirmă acest adevăr ci îl și subordonează revelației divine. Și astfel ajungem la cele două paradigme ale cunoașterii mesianismului, și anume căutarea umană, respectiv revelația divină. Din perspectiva căutării umane, debutul nu a avut loc odată cu nașterea lui Isus în Betleem, ci mai târziu, când după botez și mărturia lui Ioan Botezătorul ucenicii au început să I se alăture. În fapt, există o situație care ne ajută să înțelegem cum au evoluat lucrurile. Uluită de experiența pe care o trăise la întâlnirea cu Isus în fața fântânii lui Iacov, samariteanca aleargă în sat și rostește memorabilele cuvinte: „Veniți de vedeți un om care mi-a spus tot ce am făcut; nu cumva este acesta Hristosul?“ (Ioan 4:29). Tot astfel și Andrei care vine la Isus înaintea fratelui său Simon îi spune acestuia: „Noi am găsit pe Mesia (care tălmăcit înseamnă Hristosul)” (Ioan 1:41).
Astfel, de la experiența descoperirii lui Hristos la vârsta de 30 de ani, autorii biblici au mers înapoi pe firul istoriei remarcând uluiți armonia perfectă dintre Isus și profețiile Vechiului Testament. Dificultatea de a armoniza la acea dată evenimentele profetice din viitor, cum ar fi moartea și învierea cu misiunea lui Isus, au fost de asemenea depășite odată cu împlinirea acestora, lăsând loc unei certitudini incontestabile cu privire la mesianitatea lui Hristos. În ce privește masele, dificultatea convingerii acestora a fost determinată de multitudinea de falși mesia, care au revendicat în numele unui fanatism bigot și naționalist particularitatea revoluționară a mesianismului, cu scopul de a controla aceste mase.
Pe lângă cei doi pretinși mesia evocați de Gamaliel în Fapte 5:36;37, istoricul Simon Montefiore afirmă că Iosivus Flavius a alcătuit o listă întreagă de pretendenți la mesianism. Astfel, când Arhelau după moartea lui Irod cel Mare se înscăunează în Templu, izbucnește o răscoală cu rezultate dramatice, 3000 de oameni fiind uciși în incinta acestuia. Ulterior, când Arhelau pleacă la Roma pentru confirmare, alți trei pretinși mesia se ridică provocând prin intervenția lui Varus, guvernatorul Siriei, moartea a mii de rebeli, dintre care 2000 răstigniți în jurul Ierusalimului.
Isus, în schimb, răspunde amprentei mesianice configurate de peste o sută de profeții, dintre care peste 40 de o exactitate în detalii de-a dreptul uluitoare. Pe Isus Îl confirmă atât destinul cât și istoria. Doar El moare, învie și vede o sămânță de urmași. Doar El naște o revoluție a spiritului, în care miza e dezrobirea de păcat și nu cea politică, iar inamicul nu e Roma, ci diavolul însuși.
În final, merită să aruncăm o privire și asupra revelației divine a adevăratului mesianism. Așa cum remarcam, lui Petru care Îl recunoaște, Isus îi spune: „Ferice de tine Simone fiul lui Iona, căci nu carnea și sângele ți-a descoperit lucrul acesta ci Tatăl Meu care este în Ceruri!” (Mat. 16:17).
Tot astfel, Simeon, care vine în Templu în timpul circumciziei pe când Isus nu avea decât opt zile, mânat de Duhul, devine un exponent al acestui adevăr. „Duhul Sfânt îl înștiințase că nu va muri înainte să vadă pe Hristosul Domnului.” (Luca 2:25-30). După ce L-a luat în brațe a rostit memorabilele cuvinte: „Acum slobozește în pace pe robul Tău, Stăpâne, căci au văzut ochii mei mântuirea Ta.” Așadar, ce a văzut Simeon din moment ce avea „doar” un prunc în brațele sale?

Putem concluziona spunând că drumul de la profeție la împlinire poate fi unul lung, plin de obstacole, ocolișuri, suișuri și coborâșuri, și desigur presărat cu posibile erori de interpretare datorită unui bazin de informații. Este așadar necesară o aprofundare a cunoștințelor în acest domeniu, din moment ce Irod, pentru a afla la solicitarea magilor, unde se va naște Hristosul, a apelat la experți (Mat. 4). Cu toate acestea, expertiza umană este reprobabilă, din moment ce „acei experți” nu au putut să-și ducă raționamentele până la final, negând ulterior mesianitatea lui Isus.
Dar dacă spiritul profetic, care a inspirat profeții și care a inspirat Scriptura, este același spirit care călătorește împreună cu noi, călăuzindu-ne pe drumul de la profeție la realitate? Atunci drumul va fi cu siguranță scurt, drept și sigur. Mai mult decât atât, atunci vom descoperi cu uimire, că drumul spre Dumnezeu este Isus Hristos Însuși.

ISUS I-A ZIS:
„Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.
Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.“

Florin Ost