La ce ne referim când vorbim despre înțelepciune? O întrebare la care e surprinzător de greu de răspuns. Un lucru e clar: înțelepciunea și inteligența sunt două lucruri diferite. Inteligența e capacitatea de a percepe, a deduce și a reține informații. Înțelepciunea pe de altă parte poate fi definită ca aplicarea practică a cunoștințelor și a experienței înspre bine. Mă voi folosi aici de o analogie pentru a zugrăvi mai clar această distincție. Imaginați-vă un autoturism. Dacă inteligența este reprezentată prin puterea motorului, înțelepciunea este a cunoaște drumul spre casă. Motorului până la urma urmei îi este indiferent în ce direcție merge mașina, iar spre casă se
poate merge indiferent de mijlocul de locomoție.
A-ți folosi capacitățile intelectuale înspre rău se cheamă viclenie. Iacov 3,15 o mai numește și înțelepciune drăcească. Adevărata înțelepciune, „înțelepciunea care vine de sus este întâi curată, apoi pașnică, blândă, ușor de înduplecat, plină de îndurare și de roade bune, fără părtinire, nefățarnică” (Iacov 3,17). Alte moduri de a eșua în a lucra cu înțelepciune poartă alte nume. Bunăoară a nu judeca deloc, ci a lua decizii grăbite sau la întâmplare se numește nechibzuință. A socoti, dar a socoti greșit și a ajunge la concluzia greșită este însă nebunie.

SOLOMON
Nu putem vorbi despre înțelepciune fără a vorbi despre cel mai înțelept om: împăratul
Solomon. Acesta a cerut de la Dumnezeu înțelepciune și aceasta i-a fost dată. Trei din cărțile Bibliei (și câțiva psalmi) au fost scrise de el. În toate acestea suntem îndemnați să căutăm și noi înțelepciunea cu tot dinadinsul: „Iată începutul înțelepciunii: dobândește înțelepciunea și, cu tot ce ai, dobândește priceperea.” (Prov. 4,7). Înțelepciunea este un dar divin și trebuie cerută de la Dumnezeu prin rugăciune. Ea este mai de preț decât aurul și îi dă viața celui ce o are.
Cu toate că a dat dovadă de mare înțelepciune în ceea ce-i privește pe alții, Solomon a luat niște decizii catastrofale în ce l-a privit pe el însuși, și aceasta pentru că i-a lipsit înfrânarea. Este vorba aici desigur despre mulțimea de bogății, de arme și de concubine pe care le-a acumulat.

ȘAPTE VIRTUȚI
Teologii creștini din primele veacuri au identificat șapte virtuți pe care trebuie să le aibă credinciosul. Primele patru se numesc virtuțile cardinale: înțelepciunea, curajul, înfrânarea și dreptatea. Acestea apar și în cartea apocrifă Înțelepciunea lui Solomon: „căci ea [înțelepciunea] ne și învață înfrânarea, chibzuința, dreptatea, bărbăția, și tot ceea ce-n viață mai bun e pentru oameni, pentru folosul lor.” (8,7). Celelalte trei se numesc virtuțile teologice: credința, nădejdea și dragostea. Pe acestea le găsim în prima epistolă a Apostolului Pavel către Corinteni (13,13). Dintre acestea înțelepciunea este uneori considerată „mama tuturor virtuților”, pentru că de multe ori celelalte virtuți pot intra în conflict dacă nu e înțelepciunea care să le strunească. De pildă dragostea aplicată în mod greșit poate deveni nedreptate, și invers. De asemenea cu înfrânarea și curajul. De aceea e nevoie de înțelepciune pentru a ști unde și când trebuie exercitată fiecare virtute în parte.
Pentru a lua o decizie chibzuită trebuie mai întâi să mă informez. Ce spune Cuvântul lui Dumnezeu cu privire la problema în discuție? Dacă Sfintele Scripturi interzic acel lucru nu mai trebuie cântărit mai departe și căutate justificări de ce Cartea Sfântă nu are dreptate și ar trebuie totuși să fac ce vreau eu. Dacă învățătura creștinească, biblică, nu ne oprește de la acest lucru, atunci trebuie să încerc să văd ce consecințe și ce urmări ar putea avea aceasta în viața mea și a celor din jurul meu. Sunt aceste urmări compatibile cu principiile scripturale, sau nu? Dacă e cazul întreb și pe altcineva mai matur duhovnicește decât mine. Când am terminat de cântărit toate lucrurile, nu mai trebuie amânată luarea deciziei, ci trebuie acționat în conformitate cu judecata pe care am făcut-o. Degeaba m-am tot gândit atât, dacă la urmă tot contra fac. Mai mare rău fac.
ÎNȚELEPCIUNEA LUI DUMNEZEU
Deja în Proverbe apare personificarea Înțelepciunii lui Dumnezeu ca fiind dinainte de crearea lumii și chiar participând la aceasta. Mai târziu Apostolul Pavel ne lămurește la cine se referă această înțelepciune: „și voi, prin El, sunteți în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înțelepciune, neprihănire, sfințire și răscumpărare,” (1 Cor. 1,30).
Cu toate acestea cei ce se cred înțelepți au găsit până în ziua de astăzi o pricină de poticnire în Hristos și în Cruce, considerând-o chiar o nebunie: „dar noi propovăduim pe Hristos cel răstignit, care, pentru iudei, este o pricină de poticnire, și pentru neamuri o nebunie, dar pentru cei chemați, fie iudei, fie greci, este puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu. Căci nebunia lui Dumnezeu este mai înțeleaptă decât oamenii, și slăbiciunea lui Dumnezeu este mai tare decât oamenii” (1 Cor. 1,23-25).
Necredincioșii nu pot înțelege de ce au chiar ei nevoie de salvare. Și dacă tot au, de ce a trebuit sa moară Hristos? Cu siguranță ei ar fi găsit o altă cale mai bună! Astfel se consideră pe ei mai înțelepți chiar decât Însuși Dumnezeu. Dar nu era altă cale. Altfel nu ar fi venit Hristos să moară pentru noi.
Da, într-adevăr Evreul acela care a murit de tortura cea mai cruntă născocită de mintea omenească în urmă cu 2000 de ani este Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul lui Dumnezeu, Gândul lui Dumnezeu, Înțelepciunea singurului Dumnezeu adevărat. Nu numai atât, dar s-a lăsat batjocorit, înjosit și răstignit de bună voie ca să-ți ierte păcatele tale, pe care nici nu știai că le ai, și să te salveze de la chinurile veșnice ale iadului. Apoi a înviat a treia zi cu trupul, S-a înălțat la cer, șade la dreapta Tatălui și mijlocește pentru noi.

Vasile Dan