„Cel ce stă sub ocrotirea Celui Preaînalt şi se odihneşte la umbra Celui Atotputernic
zice despre Domnul: „El este locul meu de scăpare şi cetăţuia mea, Dumnezeul meu în care mă încred!” Psalmul 91:1,2

 

4 august 2016. Era o după-amiază de duminică liniștită și frumoasă, dar sufletul pe care îl vizitam nu se potrivea deloc cu natura înconjurătoare. Ana, în vârstă de 30 de ani, tocmai își îngropase soțul, în vârstă de 37 de ani, cu 5 săptămâni în urmă.

Am ajuns la Leșnic, județul Hunedoara, aflat la câțiva kilometri de Deva pe drumul spre Timișoara. De la șoseaua principală am intrat pe o vale îngustă, unde era drum doar de o mașină. Pe una din margini curgea un fir de pârâiaș și de-a lungul malului, de-o parte și de cealaltă, se aflau case. Am ajuns la poarta Anei și ne-a deschis o femeie îmbrăcată în negru, slabă și tristă. Ionela, fetița ei de 9 ani, ne privea și ea curioasă, pe mine și pe Luci Mârza, coordonatoarea lucrării Genesis Life din Deva, și care mă invitase și pe mine să o vizităm pe Ana.

Ionel, soțul Anei și tatăl Ionelei, a plecat din lumea aceasta aproape fulgerător. Vinerea a fost la serviciu, sâmbăta s-a plâns că nu mai poate vedea, soția l-a dus la spital la Ilia, iar aceștia l-au trimis la Hunedoara unde după ceva teste i s-a spus că avea o tumoare mare pe creier. După două săptămâni, Ana l-a îngropat.

Ne-am bucurat că la îndemnul unei prietene de-a ei, o soră în biserica baptistă din Deva, Ana a acceptat să se întâlnească cu noi. Am lăsat-o să își spună durerea și am început și noi să îi vorbim despre singura posibilitate de a pleca din lumea aceasta cu sufletul împăcat și gata de a petrece o veșnicie cu Domnul. Morțile timpurii din familia ei i-au dat de gândit Anei și, deși era confuză și îndurerată, observam cum ne sorbea cuvintele ca o fântână uscată și gata să fie din nou umplută. Am întrebat-o dacă are Biblie și dacă o citește iar ea ne-a adus o Biblie (o traducere diferită, se pare mai recentă decât cea a lui Cornilescu) dar ne-a mărturisit sincer că nu mai deschisese Scriptura de pe la vârsta de 13 ani. Luci i-a vorbit despre pașii pe care trebuie să îi accepte și să îi urmeze pentru a se împăca cu Dumnezeu iar eu i-am spus despre importanța acestei decizii, atât pentru viața aceasta cât și pentru cea viitoare. Am citit împreună Psalmul 91 și am întrebat-o dacă înțelege ce scrie acolo. Răspunsul ei a fost negativ și atunci mi-au venit în minte cuvintele: Cum vor ști, dacă nu se va duce nimenea să le spună. Privind-o, am înțeles cam în ce direcție ar trebui să ne orientăm noi, creștinii.

În loc să aglomerăm bisericile de la oraș sau să stăm confortabili pe o bancă în biserică, cred că ar trebui să ieșim în comunitate și să spunem oricui vrea sau nu vrea să ne asculte, ce a făcut Dumnezeu pentru noi și care este perspectiva unui om atunci când se așează „sub ocrotirea Celui Prea Inalt”.

 

Aurelia Gabor