Dialog de duminică între doi
pescari: “Auzi Nicule, bat clopotele.
Ar fi trebuit să fim în Biserică.”
Potrivindu-și o altă râmă în cârlig,
Nicu răspunse: “Eu oricum n-aș fi
putut merge: nevastă-mea este
bolnavă…”.
Doi oameni s-au suit la
Templu să se roage! Un fariseu
a început să se roage în sine,
stând în picioare, mulțumindu-I
lui Dumnezeu că nu e ca ceilalți
oameni, apoi a început să pună
„etichete” pe ei, ca la magazin:
„hrăpăreți”, „nedrepți”, „preacurvari”,
sau „chiar ca vameșul acesta”. Și,
demn, a început să se laude lui
Dumnezeu cât postește el și cât dă
zeciuială din tot câștigul lui. Altul,
un vameș, sta deoparte (izolat de
ceilalți „sfinți”) și nu îndrăznea nici
ochii să și-i ridice spre cer, ci se
bătea în piept (cu pumnii) și zicea:
„Dumnezeule, ai milă de mine
păcătosul!”. Socotit drept de către
Isus a fost vameșul, pentru că s-a
smerit, pe când celălalt s-a înălțat
singur

Oare ce înseamnă să fi
pocăit? Dicționarul explicativ al
limbii române definește cuvântul
„pocăit” astfel: „Căință, mustrare,
părere de rău, remușcare.” Cu alte
cuvinte, regret păcatele făcute
și nu le mai fac. Dar asta pentru
câtă vreme? Mai este pocăința din
moralitate și etică, dar aceasta nu îl
împlinește pe Dumnezeu, pentru că
nu îl implică personal în schimbarea
vieții, pentru că este din voința
noastră proprie. Ceva de genul: „Îmi
pare rău pentru ce am făcut, m-am
pocăit «de acest păcat», dar…,
nu mă schimb!” În limba română,
cuvintele „pocăit” și „pocăință” nu
au sensul de a (ne) schimba viața.
De ce? Cuvântul „pocăință” este
sărac în sens fără cuvântul grecesc
„metanoia”. DEX-ul îl definește
„metanoia” astfel: 1. Schimbare
de sentimente, remușcare, regret.
2. Schimbare a spiritului, înnoirea
minții, orientarea fundamentală
a vieții prin care se ajunge până
la îndumnezeire. Pocăința este o
„co-producție între Dumnezeu care

inițiază, cât și eu care primesc
darul Lui”. Duhul Sfânt îmi arată
starea mea de păcat, eu regret, îi
cer iertare lui Dumnezeu, și caut
să nu mai păcătuiesc.
„…Întoarceți-vă la Mine cu
toată inima, cu post, cu plânset
și bocet! Sfâșiați-vă inimile, nu
hainele și întoarceți-vă la Domnul
Dumnezeul vostru” (Ioel 2:12-13).
Isus i-a chemat pe oameni la
aceeași transformare lăuntrică
a inimii. Pocăința înseamnă mai
mult decât a spune „îmi pare
rău”, sau decât a-ți părea întradevăr
rău pentru păcatul comis.
Pocăința implică hotărârea de a
renunța la păcat. Pilda fariseului
și a vameșului demonstrează
importanța pe care a dat-o Isus
transformării lăuntrice a inimii.
Mesajul lui Isus leagă pocăința de
credință. „Lepădați-vă de păcat
și credeți Vestea cea Bună”.
Pocăința nu e ceva ce oamenii pot
experimenta în mod obișnuit. Ea
este darul lui Dumnezeu – Fapte
Ap. 11: 17-18. Dar când oamenii Îl

întâlnesc și primesc pe Isus, atunci
ei se pocăiesc. Nu există nici o altă
cale către Împărăția lui Dumnezeu.
„Dumnezeu nu ține seama de
vremurile de neștiință, și poruncește
tuturor oamenilor de pretutindeni să
se pocăiască” – Fapte Ap. 17:30.
A. Oare de ce se pocăiesc
oamenii aderând la o altă religie?
B. Este nevoie să ne pocăim
odată pentru totdeauna, sau de mai
multe ori pe parcursul vieții?
C. Ce rol joacă „sfințirea” în
noua ta viață de creștin?
A. Din interes pentru
răsplătirile raiului, ori de frică, pentru
ca să scape de focul iadului, sau
pentru că familia lor e creștin
neoprotestantă, dezamăgirea propriei
religii, din convingere personală, sau
împlinire a unei nevoi (spirituale), din
nevoia iertării și bineînțeles a unei
vieți schimbate, cât și pentru bucuria
întrării într-o comunitate nouă unde
oamenii trăiesc diferit de ceilalți, iar
lista motivelor ar putea continua. Voi
scrie două moduri de chemare la
pocăință din multe altele:
1. chemăm oamenii la Biserică,
modelul „Ioan Botezătorul”, iar
cei ce predică aproape că le
spune ca și Ioan celor veniți
proaspăt și pentru prima dată
în Biserică: „pui de năpârci…”,
(chiar dacă această expresie
era adresată strict Fariseilor),
lovim în Biserică dar și pe
cei de „altă credință”. Apoi îi
pierdem pentru totdeauna,
dacă nu are Dumnezeu har și
pentru unii.
2. Chemarea la pocăință,
modelul „Isus Hristos” prin
puterea exemplului și nu
numai. Este mult mai activ,
dinamic și plin de aventură
acest mod de a prezenta
Evanghelia. Isus nu așteptă
ca oamenii să vină doar în
Sinagogă la El, ci El îi căuta
prin orașe, sate sau piețe,
arătând dragoste oamenilor
făcând bine celor ce îl urau,
binecuvântând și vindecând.
Oare când ne vom mobiliza
și noi ca și comunitate și să îi
căutăm pe cei loviți de soartă
pe la metrou sau în alte locuri
din Viena?
Privind în lumea evanghelică
de aproape douăzeci de ani, am

observat ceva. Avem două moduri
sau „momeli” cu care, ca și creștini
căutăm să atragem pe oameni la
Domnul, împlinind Marea Însărcinare
din Mat. 28:18-20.
1. „Iadul”. Când oamenii aud
predici despre iad se
pocăiesc „de frică”.
2. „Raiul”. Oamenii vin la
pocăință pentru răsplătire.
E greșit că îi chemi înspre
Împărăția Cerurilor de la iad?
Desigur, nu. Dar trebuie ca noi să
ne educăm mintea și inima pentru
a-i chema pe oameni „la o relație
personală cu Isus”. „Frica de Domnul
este începutul înțelepciunii…” ( Ps.
111: 10a). Dacă frica de Domnul
este începutul înțelepciunii, noi din
dragoste pentru Isus să facem
totul pentru Dumnezeu și să
iubim pe toți oamenii. La aceasta
trebuie să îi chemăm pe oameni,
la cunoașterea și iubirea de
Dumnezeu evanghelizând și făcând
ucenici „după chipul și asemănarea
Dumnezeului” nostru. Aceasta
este „cheia” și secretul extinderii
Împărăției Cerurilor în inimile
oamenilor.
B. Nașterea din nou și
pocăința ca proces.
1. Nașterea din nou.
Când Duhul lui Dumnezeu
ne cercetează viața, și îi spunem un
mare ”DA” lui Dumnezeu, suntem
născuți din nou, regenerați, și
transformați în oameni noi ( 2 Cor.
5:17). Doar că, natura veche stă
lipită de noi „ca scaiul de oaie”. Aici
intervine pocăința ca și proces.
2. Pocăința ca proces.
Charles Swindoll spunea
odată: „Noi nu suntem păcătoși
pentru că păcătuim, ci păcătuim
pentru că suntem păcătoși. Am
auzit pe unii predicatori care
spuneau că „dacă ne-am pocăit
odată este de-ajuns, important
este ca de-acum încolo doar să ne
sfințim viața ”. Oare așa o fi? Unii
dintre noi ca și creștini putem fi ca
și fariseul din Luca 18:9. Eu cred
că fariseul avea nevoie deopotrivă
de pocăință cât și de sfințire, iar
vameșul doar de sfințire, pentru că
s-a pocăit.
C. „Astfel dar, prea iubiților,
după cum totdeauna ați fost
ascultători, duceți până la capăt
mântuirea voastră…” (Fil. 2: 12a).

Acest verset ne vorbește despre
„sfințire”, ca și proces al mântuirii. A
fi „sfânt” potrivit DEX-ului înseamnă
a fi desăvârșit, perfect, infailibil. A (te)
sfinți înseamnă a atrage har divin
asupra unor obiecte prin rostire de
rugăciuni, și a face ca acele obiecte să
dobândească un caracter sacru.
Dacă am pune într-o balanță
pe de-o parte „pocăința”, pe de alta
parte „sfințirea”, ele ar cam trebui să
se echilibreze una cu cealaltă, ambele
fiind procese ce durează toată viața.
Noi ca „temple ale Duhului Sfânt” (Rom.
12:1-2) trebuie să „urmărim pacea și
sfințirea, fără de care nimeni nu va
vedea pe Domnul” – Evrei 12:14. Din
punct de vedere al lui Dumnezeu, a
fi sfânt înseamnă „a fi pus deoparte”
pentru Dumnezeu pentru o lucrare
anume.
Spunea Petre Țuțea odată:
„Scara valorilor umane conține: sfântul,
eroul, geniul și omul obișnuit – dincolo
de aceștia situându-se infractorul,
sfântul, eroul și geniul, aceștia făcând
parte din societate fără voia ei, care
însă e obligată să-i recunoască. Nimeni
nu-ți contestă dreptul la existență
dacă ești om obișnuit, dar nimeni nu
trebuie să facă confuzie între tine,
sfânt, erou sau geniu.
Oamenii sunt egali în fața legii,
adică trebuie respectați ca atare,
dar nu confundați, nu făcuți identici.
Nimeni nu-ți contestă dreptul la o
viață normală dacă porți masca de
om. Numai că dacă ești mediocru, nu
trebuie să te instalezi în vârf, pentru
că nu e nici în interesul tău, nici al
societății. Acolo trebuie să stea cei
dotați. Sfântul stă în fruntea tablei
valorilor pentru că el face posibilă
trăirea absolutului la scară umană.
Eroul se consumă făcând
istorie, însă nedepășind sfera laicului.
Eroul este admirat – așa cum este
și geniul – dar nimeni nu i se închină,
chiar dacă fapta lui aduce foloase
reale omului. În vreme ce sfântul se
situează dintru început în eternitate,
eroul moare în istorie, pentru că urma
pe care o lasă el, ca om împlinit, este
fixată doar în timp și în spațiu”.
Tu și eu suntem chemați a fi
primii, mereu cap și niciodată coadă,
ca și copii ai lui Dumnezeu (Ioan 1:12-
13). De ce să ne pocăim? Ca să fim
sfinți astăzi, nu după moarte, pentru că
Dumnezeu e Sfânt, Sfânt, Sfânt!
Beniamin Vlăduț