Era noapte, luna domnea peste bolta înstelată a micului
orășel numit „Casa Pâinii”. Forfota mulțimilor venite
de pretutindeni, se oprise demult. Peste tot era plin,
nicăieri nu mai putea fi găsit măcar un loc, așa că, până și
grajdurile au ajuns să ofere adăpost călătorilor veniți cu
ocazia noului recensământ.
Într-un grajd, undeva în spatele hanului, liniștea refuza
însă să se aștearnă. La lumina unui felinar, putea fi observată
o tânără femeie, pe un așternut de paie îngrămădit
parcă la repezeală. Aducea pe lume întâiul ei născut.
Nu într-o sală de naștere, ci într-un grajd. Singurele resurse
la care putea apela fiind, îndemânarea și priceperea
soțului. Într-un târziu țipetele unui nou născut lăsară să se
înțeleagă că cele mai grele momente au trecut. Cu ultimele
resurse, mama se ridică să își alăpteze prețiosul odor, iar
apoi, asigurându-se că nimic din ceea ce-i putea fi necesar
micuțului nu lipsea, căzu într-un somn binefăcător. Iosif
luă pruncul înfășat în scutece și îl culcă într-o iesle. Cu
capul în mâini, Iosif, privi în jur și începu să mediteze. Într-
un grajd pe un așternut de paie, soția lui dormea. Era
prea istovită să poată simți acel miros usturător de bălegar
și urină amestecate, care aproape că te înnecau.Toate
ungherele erau acoperite cu pânze de paiangen, de părea
că tocmai se descoperise orășelul paianjenilor. În spatele
grajdului foșnete, chițăituri sau ronțăieli lăsau limpede să
se înțeleagă că nu sunt singurii chiriași ai grajdului. Mirosul
de piele transpirată făcea ca tot mai mulți țânțari răzleți să
se înghiesuie în incinta grajdului. Vitele, locatarii de drept
ai grajdului, departe de a fi acele sculpturi estetice care
uneori sunt expuse spre a fi admirate, erau banalele vaci,
boi sau măgari transpirați, prăfuiți și nu neapărat silențioși.
Acolo, într-o asemenea atmosferă, s-a născut Cel despre
care Însuși Dumnezeu îi spusese că vine de la Duhul
Sfânt. Lacrimile începură să se scurgă nestingerit ca semn
al neputinței și frustrării.
Imaginea era cu atât mai jalnică cu cât Cel din iesle venea
dintr-o altă lume, o lume total diferită de cea a omului
căzut, de dincolo de înaltul cerului, acolo unde chiar soarele
ar lăsa umbră datorită strălucirii adevăratei Lumini.
Acolo unde dragostea nu este noțiune subiectivă, ascunsă
în spatele intereselor și manipulării mascate, ci pură, perfectă.
O bucurie permanentă e prezentă acolo, iar lacrima
nu poate fi găsită. Durerea nu există, cum la fel străine
sunt lipsa și teama. Egoismul, acel blestem diabolic, făcu
ca grajdul să fie unicul refugiu posibil pentru Maria și Iosif,
măcar că toți cei în porțile cărora bătuseră vedeau bine
situația Mariei. Pentru prima dată divinitatea, în noua
ei formă, experimenta durerea, o durere provocată de
nepăsarea celorlalți. Frica eșecului, în ceea ce privea misiunea
Lui, începu să-și facă simțită prezența. Undeva, în
adâncuri Noul născut desluși limpede rânjetul satisfăcut
al maleficului și începu parcă să tremure. Câtă ură, câtă
răutate… Acum putea simți în propria carne chemările
răului, lucruri total străine divinității… Închise ochii și adormi
liniștit, El: Omul-Dumnezeu, Mielul-Leu și Preotul-Jertfă.
Câtă frumusețe, ce splendoare ascunde întruparea!
Dumnezeul veșnic începe să existe, iar Atotputernicul e
la fel de vulnerabil ca un vierme, putând fi strivit de talpa
unui bocanc. Infinitul Dumnezeu este înfășat în scutece și
îngrămădit în ieslea împuțită a unui grajd.
Relatarea sacrificiul întrupării, chiar strident accentuată
pe alocuri, nu poate transmite nici măcar a mia
parte din costul întrupării. Cu toate acestea, sărbătoarea
nașterii Mântuitorului, este prin excelență o sărbătoare
a bucuriei. Nicicând îngerii n-au mai venit în cor să cânte
în auzul oamenilor. Omul, izgonit din fața lui Dumnezeu,
rătăcise mult prea departe, iar acum se regăseau. Bucuria
păstorilor, iar mai târziu a magilor la găsirea Pruncului-
Dumnezeu, sfredelește timpul și spațiul copleșind inima
credinciosului aplecat asupra Scripturii când recitești
povestea. E bucuria regăsirii, e bucuria speranței, e bucuria
unui nou început. „Întunericul nu va domni veșnic…”
de-aceea șterge-ți lacrima, ridică-ți privirea, căci lanțurile
au căzut, iar perspectivele sunt sublime. Dumnezeul infinit
e acum și om, durerile noastre sunt și ale Lui, iar cerul Lui
e acum și al nostru. Cel care a trecut abisul spre a fi de-al
nostru, uman, ne-a deschis un drum pentru ca și noi să
putem fi de-ai Lui.
E iarăși Crăciun! Cu ochii scăldați în lacrimi de bucurie și cu
inima plină de pace, VENIȚI să ne-nchinăm Lui!

Iacob Teoc