GHIȚĂ BUJDEI: Ce schimbare a adus abordarea Misiunii în propria dumneavoastră viață și apoi în biserica în care slujiți?
EMIL MEȘTEREAGĂ: Mi-am dorit ca ceea ce fac să fie planul lui Dumnezeu pentru mine și apoi în biserica în care slujesc. Am început cu o rugăciune împreună cu biserica la aniversarea a 50 de ani de existență a bisericii, o rugăciune în care am mulțumit lui Dumnezeu pentru ceea ce a făcut cu biserica Vestea Bună până atunci și o rugăciune întrebându-ne și cerând lui Dumnezeu să ne învețe ce avem de făcut în continuare? Sincer la acea vreme habar nu aveam ce răspuns va fi la rugăciunea aceasta. Așa cum obișnuim uneori să ne rugăm fără să așteptăm concret un răspuns la rugăciune. Cam așa au fost lucrurile atunci, în sensul că nu ne-am gândit noi că Dumnezeu va răspunde acelei rugăciuni, redirecționând viața și lucrarea bisericii.
Numai că Dumnezeu ne surprinde cu răspunsul la rugăciunea noastră: dacă veți asculta și dacă veți trimite în misiune pe cei chemați să ducă Evanghelia la alte națiuni, Biserica va fi salvată de la naufragiu. A făcut-o printr-un om al lui Dumnezeu, printr-un păstor din Australia, care era la prima vizită în România și căruia, fiind în ziua aceea aniversarea bisericii noastre, din ospitalitate fratele pastor de atunci Sile Roske i-a cerut să aducă un salut.
Fratele spune: nu am un salut dar în timp ce eu eram în locul acesta Dumnezeu mi-a spus: „Biserica asta este ca o barcă pe o mare înfuriată gata să se scufunde. Apoi Dumnezeu a continuat să-mi spună că este o cale în care poate fi salvată. Dacă așa cum la aruncarea lui Iona peste bord, corabia în care se găsea el s-a liniștit și marea s-a liniștit și a fost scăpată de la naufragiu, așa Biserica va fi salvată dacă îi veți trimite în misiune pe cei chemați de Domnul să ducă Evanghelia la alte națiuni.”
Sincer, pentru noi a fost inedită forma aceasta de profeție prin analogie cu experiența lui Iona, dar la momentul acela întreaga biserică, începând cu păstorul bisericii de atunci Sile Roske, am realizat că este răspunsul lui
Dumnezeu la rugăciune și am spus atunci: Doamne noi nu știm cum să facem asta! Dar ceea ce putem să-Ți spunem acum este că suntem gata să ascultăm.
GHIȚĂ BUJDEI: Care au fost primi pași pentru
evanghelizare?
EMIL MEȘTEREAGĂ: Pașii au fost răspunsul la a doua rugăciune, în momentul acela am spus: Doamne suntem gata să ascultăm și vrem să facem asta pentru că înțelegem că este calea la care Tu ne chemi, dar nu știm cum să o facem. Aparent întâmplător, zicem noi, dar așa a făcut Dumnezeu, exact în anul acela fratele Tipei fusese invitat de cineva de la Organizația Misiune Mondială Unită, cred că Gavrilă Moldovan era președintele de atunci și se organiza de către Misiunea Mondială Unită o misiune în India, la care să participe un grup de păstori din România. În grupul acela a fost invitat și fratele Pavel-Riviș Tipei, numai că, el fiind președintele Cultului Penticostal și cu multe responsabilități, s-a gândit că s-ar putea ca în datele în care era programată misiunea să intervină ceva. Și a zis: „în cazul în care intervine ceva”, s-a gândit el — știa că eu sunt preocupat de asta — s-a gândit „să vorbim cu Emil să vină el să mă înlocuiască, ca să nu rămână locul vacant în echipa de misiune”.
Dar mie a uitat să-mi spună, s-a întâmplat că într-adevăr, când trebuia să plece în misiune, a intervenit ceva și le-a spus, cum le-a spus de la început: „puneți-l pe Emil, că el este preocupat și vrea să ajungă undeva într-un câmp de misiune”. Ei le-au dat datele mele, pentru că aveau datele mele, au cumpărat biletul, convinși că fratele Tipei mi-a spus mie de lucrul acesta. Dar fratele a uitat, cu multele responsabilități.
M-am trezit cu un telefon de la fratele Gabi Moldovan spunând: „frate Emil sunt în București, am biletul tău pentru India”. Am zis: „stai un pic: ce bilet pentru India?” „Nu ți-a spus fratele Tipei?” „Am avut o discuție odată cu fratele Tipei despre intenția mea, dar nu mi-a spus nimic în plus, eu nu am pașaport.” Aștept de vreo două luni de zile pașaportul, era trimis la Belgrad pentru viză de Australia, și nu mai venea. Trebuia să vină acasă prin poștă și nu mai venea. Eram îngrijorat că nu am pașaport. I-am spus: „N-am pașaport”.
Plecarea trebuia să fie în următoarea săptămână, joia, asta s-a întâmplat vineri. În plus mi-a spus: „trebuie să-mi dai banii de bilet, trebuie să plătești biletul. Așa a fost convenția, se cumpără biletele și fiecare dă la biserica unde este membru pentru a deconta.” I-am spus, „frate m-ați luat prin surprindere, trebuie să vorbesc cu fratele Sile”, care era păstor atunci. Atunci a zis: „n-am ce face cu biletul, ar fi bine să ne întâlnim să ți-l dau.” Mi-a dat biletul. Eu nu aveam pașaport, trebuie să văd dacă vine pașaportul, dacă îl găsesc, nu știam nici unde să-l caut.
În următoarele zile am vorbit cu fratele Sile, sâmbăta: „am nevoie de resurse să merg în această misiune, am dorit să merg.” Fratele Sile a spus: „facem mâine o colectă”, dar colecta însemna cam circa 300 de dolari, „facem o colectă să vedem.“ Când am vorbit cu fratele Sile mai era un frate care a participat la discuția noastră, el avea o afacere, când a auzit discuția noastră a zis: „ok! eu dublez colecta.” Duminica a fost colecta pentru misiune: fratele Sile a spus bisericii, „Emil este pregătit să plece”, mi-a dat un cuvânt să spun nevoile pe care le am. Le-am spus despre bilet, am încercat să înțeleg cum trebuie să fiu pregătit pentru solicitările și nevoile din India. Am întrebat pe cineva care a fost în India și mi-a spus: „Emile, dacă ai avea toți bani din lume nu poți rezolva toate nevoile care sunt în India.” Îmi dăduse un filmuleț despre oamenii care trăiau pe stradă și mâncau un pumn de orez pentru o săptămână. Am spus ceva despre aceste întâmplări și s-a făcut colecta.
Colecta a fost în lei, dar s-a strâns, a fost echivalentul a 2500 de dolari, fără să fie anunțată dinainte. Fratele și-a ținut promisiunea și a dublat colecta și acum aveam banii. Dar se apropia ziua când trebuia să plec, era deja miercuri și joi trebuia să mergem la Cluj pentru că de acolo se pleca la Budapesta.
Eu nu aveam pașaportul, am spus lui Dumnezeu în rugăciune: dacă Domnul vrea să merg în misiune eu trebuie să găsesc pașaportul. Până miercuri dimineața eu nu am știut nimic despre pașaport. Miercuri dimineața m-a sunat cineva de la un Consulat din București și mi-a spus: d-le Meștereagă nu știu cum, dar pașaportul se trimite de obicei prin poștă persoanei care solicită viza, dar pașaportul d-voastră este la noi, să treceți să-l luați. Era dimineața pe la ora 9, m-am dus l-am luat. Pe la ora 10 am fost la Ambasada Indiei, am solicitat viza și la ora 12 aveam viza, așa încât joi am putut să plec. Cu alte cuvinte fără să fac vreun efort nu știu de care, fără să mă gândesc eu, ce trebuie să fac, Dumnezeu a pus așa lucrurile.
Sincer acea vizită misionară mi-a schimbat radical percepția mea despre ce pot să facă niște români în misiunea mondială. Până atunci gândul meu era: noi suntem un câmp de misiune, noi avem nevoie de misionari, așa cum era în general, veneau misionari din alte țări occidentale în mod deosebit. Atunci am realizat cât de mulți oameni sunt care trăiesc în condiții mult inferioare situației din România și oameni care, mai grav ca orice, nu aveau Evanghelia, nu auziseră Evanghelia.
GHIȚĂ BUJDEI: Ce ați învățat în India?
EMIL MEȘTEREAGĂ: Prima mea experiență a contat să înțeleg ce binecuvântați suntem. Am învățat că nu e adevărat, că noi suntem săraci, ci că avem atât de multe resurse. Am început să-I mulțumesc lui Dumnezeu pentru apa pe care o bem, mi-am dat seama că sunt oameni care nu pot să bea apă de oriunde, pentru că este infestată cu tot felul de bacterii. Să-I mulțumesc lui Dumnezeu că am un adăpost, fără să mă întreb cât de confortabil este, când am văzut cum oamenii locuiau pe stradă pur și simplu. Nu aveau act de identitate, nu știa nimeni ce-i cu ei, când mai sunt și când nu mai sunt acolo.
Am realizat cât de mare nevoie este ca oamenii aceștia să audă Evanghelia, oameni cărora le vorbeai despre Isus și care întrebau: „care dintre voi sunteți ăla?” Atât de limitați erau în a înțelege despre ce le spuneam. Am realizat apoi că este foarte greu să le spui celor din India că Dumnezeu îi iubește, pentru ei nu există conceptul ăsta. Tot ceea ce fac ei pentru zei este să le limiteze răul pe care încearcă și vor să le facă zeii. Ofrandele lor, tot ce fac, încearcă să îmbuneze zeii, așa încât încarnarea lor ulterioară să fie superioară față de ceea ce a fost înainte.
GHIȚĂ BUJDEI: Ați fost la o conferință?
EMIL MEȘTEREAGĂ: Nu a fost o conferință, noi ne-am dus cumva, am zis că totul este aranjat. Am plecat din București pentru că un frate, care era misionar acolo, ne cumpără bilete la tren, și din Dehli luăm trenul și mergem la Varanasi, ca să constatăm când am ajuns acolo, că nu știa nimeni de nici un bilet. Am ajuns acolo și încercam să contactăm pe cel care ar fi trebuit să ne ia bilete la tren, și nu dădeam de el. În cele din urmă am zis: „hai că mergem și cumva ne descurcăm.” Mergem la gară, am fost împreună cu Ghiță Rițișan. Ghiță s-a dus să cumpere bilete și a zis: „Emile, du-te și vezi unde vine trenul.” El s-a dus să cumpere biletele și eu m-am dus să întreb la ce peron vine trenul? Mie îmi spune că nu circulă trenul, este anulat. Vin spre locul în care Ghiță cumpărase biletele. Bucuros că a cumpărat biletele, îi spun: „pentru ce ai cumpărat biletele? Ei zic că nu vine trenul.” „Vine, pentru că eu am cumpărat biletele, avem biletele.” Ne-am dus din nou la informații și ne-au spus: „trenul nu mai circulă, a fost anulat, a avut o întârziere mare și s-a anulat.” Ne ducem la casa de bilete și le spunem că înțelegem că nu mai merge trenul ăsta. „Da este anulat trenul”, ne-a spus foarte senin. „Atunci de ce ne-ați dat bilete?” „Fiindcă ai cerut!” A fost șocul nostru cultural acolo. Zice: „v-am dat bilete fiindcă ați cerut.” „Ok. Dar să ne dați banii înapoi.” „Nu se poate să ne dea banii înapoi, dar se poate aranja să mergem.”
Habar nu am avut noi ce înseamnă să mergi cu mașina 1300 de kilometri pe drumuri de India, dintre care cred că doar 80 de kilometri a fost asfalt până în zona Agra, zona turistică, în rest praf. Ajungeam seara și trăgeam cu mâna și se făceau canale de praf. Toată lumea când a auzit că noi am decis să mergem cu mașina, s-a speriat și a zis: „cum să mergeți cu mașina atâta distanță în India?” Adevărul e că noi ne-am dus, că nu am știut ce înseamnă aia și nu ne-am mai duce a doua oară. Dar asta a fost prima noastră experiență, deci nu ne-am dus într-un loc, nici măcar la o conferință.
Am reușit să mergem la Calcutta, am vizitat Calcutta; acolo ne-am dus să vizităm biserici, fiind un grup interconfesional am găsit o biserică de Creștini După Evanghelie, apoi am ajuns la prima Biserică Baptistă fondată de William Carey care împlinea 200 de ani și apoi am găsit o Biserică Penticostală în Calcutta foarte mare de vreo 6000 de locuri, dar aveau 4 programe pe duminică, cred că erau în jur de 30 000 de membrii. Am luat legătura, am luat contactul cu oamenii, am fost în Patna unde erau misionarii, un frate Daniel Peter care venise din Arizona dintr-o biserică română, el era din Arad dar locuia în Arizona și era trimis de biserica din Arizona. Ăsta a fost primul contact cu misiunea.
Ne-am dus cu ei în câmpul de misiune care însemna vizitarea unor oameni care trăiau în niște gropi, locul lor erau niște gropi, aveau un celofan și deasupra puneau ceva dacă venea ploaia. Acolo mergeau și slujeau, făceau școală, și cumva la vizita noastră era zi de asistență medicală. N-aveau mare lucru și nici nu se pricepeau să facă mare lucru, dar pur și simplu se rugau pentru copii. A venit o doamnă cu o fată care avea o infecție (otită) și mirosea pur și simplu a mort. Nici n-am apucat să ne rugăm și Dumnezeu a vindecat-o sub ochii noștri. Am văzut minuni la fiecare pas în vizitele acestea și atunci mi-am dat seama ce înseamnă să se manifeste cu adevărat lucrarea Duhului Sfânt. De ce noi tânjim aici să vedem manifestarea Duhului Sfânt în timp ce noi stăm în biserici?
GHIȚĂ BUJDEI: Ați venit din India, cu ce gând ați implementat misiunea în biserica unde slujiți?
EMIL MEȘTEREAGĂ: Venind din India, am venit deja infectat de misiune și bineînțeles că primul gând a fost să facem o conferință de misiune a bisericii după vizita mea. Am făcut prima conferință în care am prezentat poze și impresii din misiune. Așa a început Dumnezeu să miște lucrurile, când au auzit pe păstorul lor mărturisindu-le și împărtășindu-le experiențele din India au fost convinși că lucrurile așa stau și e nevoie de vestirea Evangheliei acolo. Am început, și prima noastră lucrare a fost să sprijinim pe Maria Iordănescu, pe ea am vizitat-o în Patna și să plătim salariul unui profesor care mergea să predea copiilor analfabeți, celora care le slujea ea acolo, și noi am început să-l susținem cu 50 de dolari pentru ca el să le predea indienilor, să facă alfabetizarea cu ei. Cam așa a început!
Ghiță Bujdei: Este un început pe care Biserica Vestea Bună din București l-a avut. În ce stadiu se află în ziua de azi?
Emil Meștereagă: Astăzi după 19 ani de la acea profeție despre care vă spuneam, astăzi avem deja în misiune 2 dintre fetele din biserica noastră care au plecat mai întâi pe termen scurt în misiune. Așa a făcut Dumnezeu că s-au căsătorit cu misionari. Acuma una este în Grecia și lucrează printre refugiați, iar a doua este căsătorită cu un frate român din SUA, Detroid, de asemenea lucrează în Atena printre refugiații afgani. Ei au fost mai întâi în Afganistan în recunoaștere și apoi când să se întoarcă înapoi a fost o situație în care toți misionarii au trebuit retrași pentru că au fost atentate și erau vânați în special misionarii. Așa a lucrat Dumnezeu că au făcut să vină afgani. Probabil că dacă ar fi stat în Afganistan, foarte greu ar fi fost să adreseze Evanghelia. Acum în situația de refugiați, le vestesc Evanghelia și deja sau format biserici în Atena în care sunt refugiații convertiți de la islam din țările acestea, în special din Afganistan.
GHIȚĂ BUJDEI: Înțeleg că lucrează printre afganii din Grecia. Afganii din Grecia și-au organizat o biserică sau participă la alte biserici?
EMIL MEȘTEREAGĂ: La început au fost incluși într-o biserică internațională formată de misionarii care erau în Atena în centrul de refugiați, dar acum au o biserică proprie și au un slujitor dintre cei care s-au convertit de la islam care păstorește biserica. Misionarii acum fac alte activități, fac cu alți misionari tabere anuale, fac echipare, fac ucenicie a celor care sunt deja convertiți și biserica a crescut apoi în susținere. La început am zis că vom susține cu 10% din veniturile bisericii numai că am fost în situația în care noi am predicat și am spus oamenilor să se roage ca Dumnezeu să ne vorbească cum să contribuim la misiune. Ne-am trezit că a venit un frate, în timp ce mă rugam Dumnezeu mi-a spus ca eu să contribui lunar cu 800 de lei pentru misiune. Ne-a zis: „după principiul pe care l-ați stabilit voi, eu ar trebui să dau 8000 de lei pe lună ca 10% să fie 800 de lei ca să ajungă la misiune.

Nu-mi permit să fac asta, puteți să mă ajutați să împlinesc ca ceea ce Dumnezeu mi-a pus pe inimă și să pot să dau 800 de lei.” Acesta a fost momentul în care ne-am dat seama că noi trebuie să schimbăm ceva și de la acel moment noi am introdus promisiunea prin credință care însemnează că pe lângă dărnicia pe care oamenii o fac la biserică, zeciuiala pe care o aduc într-un plic în fiecare lună. Este un al doilea plic, este de culoare diferită pentru ca oamenii să poată face ușor diferența. În fiecare an oamenii fac un angajament prin credință cu ajutorul lui Dumnezeu anul acesta voi susține misiunea din cutare loc cu suma de …. Acum însumate sunt în jur de 2200 de euro lunar de susținere a misionarilor. Pe lângă cele două misionare care sunt din biserica noastră, avem patru familii de misionari adoptați pe care îi sprijinim și trimitem lunar prin promisiunea prin credință pentru lucrarea lor.
GHIȚĂ BUJDEI: Frații și surorile din biserica dumneavoastră au pe inimă misiunea externă, nu numai în bani, să meargă personal?
EMIL MEȘTEREAGĂ: Sigur, sunt în continuare dintre cei care sunt dornici să meargă în misiune și avem în plan să facem din nou misiune pe termen scurt, așa încât să poată să li se clarifice locul. Acesta este rostul misiunilor pe termen scurt, oamenii ajung să primească răspunsul la întrebarea Domnului: Cam unde este locul în care să merg? După ce își propun, „vom merge și vom face lucrarea lui Dumnezeu”, dar încă nu au limpede care e locul și lucrarea în care se vor implica. Cam ăsta este nivelul lucrări de misiune, noi suntem la faza după ce oamenii au fost foarte deschiși și au contribuit financiar pentru susținerea misiunii, acum chiar am spus în luna decembrie în a doua duminică vom avea duminica misiunii. Noi la promisiunea prin credință, am zis că pentru prima dată o să anunțăm înaintea colectei de promisiune prin credință că vrem să facem o colectă de misionari. Oamenii sunt foarte frecvent dispuși să dea din banii lor, dar mai greu se dau pe ei înșiși, am vrea să facem o colectă, cine este gata să se dăruiască lui Dumnezeu și vestirii Evangheliei în locuri în care nu a fost vestită pentru un timp. Eu cred că trăim vremuri în care misionarismul de carieră, acela în care cineva lua bilet doar de dus la vapor și se ducea și știa că toată viața, nu știa dacă se va mai întoarce. Acum misiunea nu mai implică plecarea în țara de misiune cu vaporul, parcurgerea unui drum lung, comunicarea defectuoasă prin scrisori care fac luni de zile până la destinație și riscul mare de a te despărți de cei de acasă pentru totdeauna. Mijloacele de transport și de comunicare actuale fac misiunea mult mai facilă.
Eu cred că acum lucrurile în ceea ce privește lucrarea de misiune este mult mai la îndemână. Avem resurse și potențialul ca să putem împlini Marea trimitere.
GHIȚĂ BUJDEI: Împărtășiți-ne o experiență personală care v-a marcat cel mai mult viața.
EMIL MEȘTEREAGĂ: Dacă e să spun care a fost experiența care m-a marcat pe mine în misiune a fost împrejurarea în care Dumnezeu ne-a prevenit de o împrejurare în care era să intrăm. Ne propusesem să vizităm Templul Indienilor Sikh, noaptea am avut un vis, în fața noastră, a echipei cu care eram, era un râuleț cu apă foarte mică încât intra talpa piciorului, dincolo era plin de draci care dansau, chiuiau și ne făceau tot felul de semne și spuneau treceți aici la noi. M-am trezit, îi spusesem celui cu care eram în cameră, n-am luat aminte foarte mult, dar am plecat în vizită la Templul indienilor Sikh, dar spre surprinderea noastră a fost Templu în care când a trebuit să intrăm ne-a cerut pașaportul. Ciudat, la intrarea în Templu s-a uitat în pașaport un soldat și a zis pe aici nu puteți să intrați pentru că sunteți dintr-o țară în care se consumă vacă, dar zice el este posibil, ne-am dus la o intrare în spate, aici trebuie să vă descălțați și treceți prin apa asta să vă purificați și dincolo veți primi un turban și apoi puteți să vizitați templul. Imediat eu am făcut legătura cu visul meu, era în beton așa un șănțuleț și în el era o apă prin care trebuia să trecem desculț ca să ne purificăm. Am știut atunci că de fapt Dumnezeu ne prevenea, că făcând ritualul acela care părea banal, însemna să ne expunem demonilor care sunt în spatele acestor considerente pe care oamenii le au față de idoli. A fost o experiență cu adevărat marcantă în ce privește prezența într-o cultură în care oamenii dau considerație acelor temple nu ca muzee. Noi mergem și le vizităm să vedem ce se întâmplă acolo, dar oamenii care merg acolo, ei se duc și dau considerație idolilor și ritualurilor pe care ei le aduc și intră sub influența demonilor, așa cum spune Pavel.
GHIȚĂ BUJDEI: Bisericile din Austria se organizează pentru misiune. Cum le-ați vedea peste 10 ani?
EMIL MEȘTEREAGĂ: Îmi este imposibil să-mi imaginez dar având în vedere potențialul și resursele pe care Dumnezeu le-a pus în Bisericile din Austria, eu cred că dacă acestea se unesc cu ascultarea și dedicarea bisericilor pentru lucrarea de misiune, Dumnezeu va face ca mulți să audă slujirea bisericilor din Austria. Mă refer aici și transcultural, la alte culturi, dar și românilor din Austria care vin să-și găsească de lucru, în felul acesta îl vor întâlni pe Hristos. De asemenea austriecilor care acum cunoscând limba germană pot să le vestească Evanghelia, deja există austrieci care se întreabă și care sunt uimiți de devotamentul și dedicarea pentru închinarea românilor care vin în Austria. Se iută, pentru că ei nu sunt obișnuiți cu biserici mari și cu astfel de prezență regulată la închinare.
GHIȚĂ BUJDEI: Un ultim gând?
EMIL MEȘTEREAGĂ: Îndemnul meu este să facă simplu ceea ce am făcut noi: să-și dorească să asculte și să poată spune cu sinceritate „Doamne ceea ce ne dorim este să ascultăm. Mai departe avem credința că Tu ne vei învăța și ne vei îndruma așa încât să putem împlinim ceea ce aștepți Tu de la noi, împlinirea Marii trimiteri.”

VĂ MULȚUMESC!

Ghiță Bujdei