De la început vreau să menţionez că puterea rugăciunii de binecuvântare stă în primul rând în rostirea cuvintelor pline de credinţă peste cel binecuvântat, iar această practică nu trebuie să rămână doar la un eveniment de câteva minute în Biserică, ci cred că e de datoria fiecărui părinte să rostească binecuvântări asupra copiilor tot restul vieţii. Cu toate că Dumnezeu e Cel care dă binecuvântarea şi e singurul care poate binecuvânta pe cineva, noi, în calitate de copii ai Lui, născuţi din nou şi creaţi după chipul şi asemănarea Lui, avem autoritatea ca în Numele lui Isus să rostim cuvinte de binecuvântare sau de mustrare.
IMPORTANȚA BINECUVÂNTĂRII
După cum recunoaşte şi Solomon ,,moartea şi viaţa sunt în puterea limbii …”(Prov. 18:21). Ca să înţelegem cât de important e ceea ce rostim şi ce putere au cuvintele rostite asupra celor din jurul nostru vreau să vă aduc în atenţie câteva aspecte din Biblie care subliniază acest lucru foarte bine.
Încă din cartea Genezei, Biblia menţionează că Dumnezeu a creat totul prin rostirea cuvintelor, şi toate au luat fiinţă la porunca Lui. „Dumnezeu a zis: să fie lumină! […] să fie niște luminători în întinderea Cerului. Și aşa a fost” (Gen. 1:3;14). Noi, creştinii, ştim că Dumnezeu are această capacitate de a porunci: „Căci El zice şi se face; porunceşte şi ce porunceşte ia fiinţă” (Ps. 33:9). Deşi omul nu are aceeași capacitate creatoare ca Dumnezeu, totuşi el a fost singurul înzestrat cu această capacitate de a comunica prin cuvinte. Acest fapt este de o importanţă deosebită pentru că este o trăsătură divină și face parte din „chipul şi asemănarea omului cu Dumnezeu”. Doar omului, i-a dat Dumnezeu capacitatea ca prin rostirea cuvintelor să influenţeze lucrurile în bine sau rău, iar acest lucru este foarte evident în Biblie de la început până la sfârşit. De la primii patriarhi şi până la ucenicii lui Isus, cuvintele rostite au avut putere de viaţă şi de moarte.
Deşi binecuvântarea copiilor a fost o poruncă dată doar poporului Israel pe vremea lui Moise, în vremea când DumRUGĂCIUNEA
DE
BINECUVÂNTARE
nezeu dădea legi şi porunci celor ieşiţi din egipteană, totuşi acest obicei de a binecuvânta copiii este des întâlnit la primii patriarhi, înainte de venirea Legii de la Sinai. De exemplu, Noe după ce iese din corabie şi are loc acel eveniment ruşinos în care el se îmbată şi Ham fiul său râde de el, acesta îl blestemă pe Ham spunându-i „blestemat să fie Canaan! Să fie robul fraţilor Săi”(Gen. 9:25). Acest fapt devine mai târziu o realitate când Dumnezeu îl cheamă pe Avraam, din familia lui Sem, să meargă să ocupe teritoriul Canaaniţilor (familia lui Ham), teritoriu pe care mai târziu, poporul Israel îl ocupă la ieşirea lor din Egipt.
De asemenea binecuvântarea a fost de o importanţă deosebită şi în viaţa lui Esau şi Iacov, fapt pentru care Iacov şi Rebeca au fost în stare să facă orice pentru ca Iacov să fie binecuvântat în locul lui Esau, iar Esau a fost pe punctul de a-şi ucide fratele din acest motiv. Mai mult, Biblia spune că Esau «a scos mari ţipete, pline de amărăciune, şi a zis tatălui său: „binecuvântează-mă şi pe mine, tată!…” şi „[…] n-ai păstrat nici o binecuvântare pentru mine tată?» (Gen. 27:34-36). Atât de importantă a fost binecuvântarea pentru cei doi, încât fiecare a fost în stare să facă orice pentru a-i fi pe plac tatălui lor şi pentru a o primi, chiar dacă mai apoi acest episod din viaţa lor i-a separat pentru mai bine de douăzeci de ani. Ei au înţeles că binecuvântarea dată de tatăl lor îi urmărea apoi pe tot parcursul vieţii.
BINECUVÂNTEAZĂ FIECARE COPIL!
Mai târziu, şi Iacov la rândul său, înainte de moartea sa îşi binecuvântează copiii pe fiecare în parte, cu binecuvântări specifice (Gen. Cap. 48-49). Apoi Balaam este chemat să blesteme poporul Israel pentru ca Balac să îl poată bate, dar Dumnezeu îl binecuvântează (Num. cap. 22-23).
Aşadar, deşi porunca explicită de a binecuvânta copiii apare abia în cartea Numeri, această practică fusese cu mult timp înainte deja întâlnită în afara Legământului Iudaic. Din textul biblic de binecuvântare din Numeri 6:22-27 devin clare următoarele aspecte:

Dumnezeu a poruncit să se facă binecuvântarea copiilor lui Israel pentru că era un popor deosebit de celelalte popoare;

Dumnezeu a lăsat formularea pentru binecuvântarea copiilor;

Cei care participă şi fac această binecuvântare pun astfel Numele lui Dumnezeu peste copiii lor.
La sute de ani după Sinai, Domnul Isus reia această practică a binecuvântării copiilor şi le dă o lecţie ucenicilor şi oamenilor care mergeau după El. Deşi Isus a avut o activitate foarte intensă şi era mereu îmbulzit de oameni, era căutat şi mereu avea ceva de făcut, totuşi nu a ezitat să Îşi facă timp să se roage pentru copii. Cu toate că ucenicii Lui erau deranjaţi de faptul că oamenii îl întrerupeau pe Isus cu lucruri aşa de ,,neimportante”, Isus îi ceartă pe ucenici. ,,I-au adus nişte copilaşi ca să Se atingă de ei. Dar ucenicii au certat pe cei ce îi aduceau. Când a văzut Isus acest lucru, S-a mâniat şi le-a zis: „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci Împărăţia lui Dumnezeu este a celor ca ei. Adevărat vă spun că oricine nu va primi Împărăţia lui Dumnezeu ca un copilaş cu niciun chip nu va intra în ea. Apoi i-a luat în braţe şi i-a binecuvântat, punându-Şi mâinile peste ei” (Marcu 10:13-16).
Vedem aşadar că Isus procedează exact ca patriarhii din Vechiul Testament care îşi puneau mâinile peste copiii lor, sau ca marele preot de la Templu când se ruga pentru copiii evreilor. Isus întăreşte acest lucru şi de fapt îl pune într-o lumină nouă, arătând că binecuvântarea şi rugăciunea pentru cei mici poate fi în orice moment şi în orice loc; ea nu trebuie să urmeze un anume ritual.
Sigur, această temă este un subiect sensibil, şi de-a lungul vremurilor a creat multe disensiuni şi învăţături eronate, cum de altfel au fost în Biserica Catolică şi cea Ortodoxă, unde această binecuvântare a fost înlocuită cu botezul copiilor, sau mai mult, a ajuns să fie numită actul prin care un copil devenea membru în Biserica lui Hristos, şi prin aceasta mântuit.
De aceea în concluzie doresc să fac câteva menţiuni clare vizavi de acest subiect:

Rugăciunea de binecuvântare este doar un act prin care dedicăm acel copil lui Dumnezeu şi chemăm Numele Domnului peste el.

Rugăciunea de binecuvântare nu mântuieşte copilul, şi nu este actul prin care el devine creştin; nu este o poartă spre rai.

Rugăciunea de binecuvântare nu înlocuieşte Legământul botezului; ci fiecare individ matur trebuie să facă un Legământ personal cu Dumnezeu, în care mărturiseşte că Îl primeşte ca Domn şi Mântuitor peste viaţa lui, iar acest legământ public este pecetluit printr-un botez în apă. Cele două momente se diferenţiază atât în scop cât şi timp. Sunt două evenimente separate.

Binecuvântarea pe care o dă Dumnezeu rămâne şi urmăreşte acea persoană în măsura în care ea decide să asculte de Dumnezeu.
Flavius Ilioni