Ce este credința?
Cea mai simplă și mai potrivită definiție a credinței
este cea din Evrei 11: 1 – ”o încredere neclintită în lucrurile
nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile care
nu se văd”. Vă îndemn să vă luați un răgaz, să aveți chiar
Biblia deschisă la acest capitol, să citiți totul într-un duh
de rugăciune, așteptând ca Duhul lui Dumnezeu să vă
vorbească.
Care sunt provocările umblării prin
credință?
Credința a fost cea care l-a motivat pe Avraam
să plece – neștiind unde se duce-și să se așeze în țara
făgăduinței, ca într-o țară care nu era a lui. Până la
destinație, a fost nevoie să parcurgă un drum lung… lung
și cu multe piedici, atât în sens propriu cât și la figurat.
După ce Domnul l-a chemat, i-a făcut prima promisiune
„voi face din tine un neam mare, toate familiile pământului
vor fi binecuvântate în tine”- (Genesa 12:2,3). După
această făgăduință extraordinară, și de fiecare dată după
următoarele, încrederea lui Avraam în Dumnezeu era
probabil puternică. Dar oare ce gândea el în perioadele
dintre aceste promisiuni? Cum se simțea văzând că trece
primul an, al doilea, al treilea…. până la al 24-lea și nu se
întâmplă nimic? Era și el om cu temeri, cu greșeli… Ce l-a
motivat să-i ceară Sarei să se dea drept sora lui, în Egipt
(Genesa 12: 13) și în Gherar? (Genesa 20:2). Desigur, nu
credința, ci teama că și-ar putea pierde viața. Cum a făcut
el față perioadelor de îndoială?
La rândul ei, Sara, s-a confruntat și ea de-a
lungul multor ani cu durerea de a nu avea copii. Văzând
că nu s-a întâmplat nimic, că a ajuns la menopauză, ea
și-a pierdut speranța. A încercat să împlinească singură
făgăduința lui Dumnezeu, sfătuindu-l pe Avraam să își ia o
a doua soție, pe Agar. Probabil a ajuns să regrete amarnic
această decizie, văzând disprețul ulterior al Agarei și râsul
fiului ei, Ismael.
Gândindu-ne la slăbiciunile și greșelile celor doi,
nu ni se pare normal să îi găsim în galeria eroilor credinței
din Evrei 11. Nu întotdeauna au biruit teama, nici îndoiala,
dimpotrivă! Datorită fricii au spus jumătăți de adevăr, au
repetat chiar aceleași greșeli, au încercat să împlinească
singuri ceea ce numai Dumnezeu putea să împlinească
în mod miraculos. Scriptura ne relatează și zbaterile lor, și
înfrângerile, nu doar victoriile. Putem astfel – în încercarea
noastră de a trăi prin credință- să învățăm și noi din
greșelile unor oameni imperfecți. Viața lor ne reamintește
că Dumnezeu este îndurător și iertător, (atâta timp cât ne
recunoaștem greșelile și le mărturisim). El își îndeplinește
planul și făgăduințele, nu atunci când ni se pare nouă că ar
fi cel mai bine, ci la vremea potrivită – la timpul Său.
Este oare ceva prea greu
pentru Domnul?
Este oare ceva prea greu pentru Domnul? Sau prea
târziu? Uitându-ne la nașterea lui Isaac, răspundem: Nu,
nimic nu e prea greu! Niciodată nu e prea târziu! Isaac s-a
născut după 25 de ani de la prima promisiune, din doi părinți
în vârstă. Mama sa, cu o vârstă trecută, a primit putere
să zămislească, fiindcă a crezut în credincioșia Celui ce-i
făgăduise (Evrei 11:11). Despre Avraam, este scris: ”dintr-un
sigur om și încă un om aproape mort, s-a născut o sămânță
în mare număr, ca stelele cerului” (Evrei 11:12).
Planul Domnului e întotdeauna desăvârșit și se
împlinește la vremea cea mai potrivită. Doar așa recunoaște
omul că nu a avut nici un merit în împlinirea lui, că a fost în
întregime o minune dumnezeiască, ceva cu totul și cu totul
imposibil din punct de vedere omenesc.
Ne-am aștepta ca împlinirea unei făgăduințe
îndelung așteptată să aducă cu sine o mare bucurie, să fie
o pricină de laudă la adresa lui Dumezeu, să fie o puternică
mărturie pentru alții, și cam atât. Toate acestea sunt urmări
obișnuite. Domnul nostru însă, e Stăpânul nostru dar și
al darurilor făgăduite și dăruite nouă. Ai Lui suntem și noi,
și darurile pe care El ni le face. Am dori să fie mereu ale
noastre, să ne bucurăm de ele, dar ce ușor uităm că ele sunt
ale lui Dumnezeu!
Ce înseamnă vremea testării?
Pentru a dovedi nu doar că știe acest lucru (că
Isaac este al Domnului) ci îl și trăiește, Avraam a fost testat!
Când? Atunci când i s-a spus: ”Ia-l pe singurul tău fiu, pe
care-l iubeșți, pe Isaac, du-te în țara Moria și adu-l ardere de
tot acolo pe un munte pe care ți-l voi spune” (Genesa 22:2).
Autorul cărții Evrei afirmă că Avraam ”a adus pe Isaac ca
jertfă prin credință, când a fost pus la încercare” (Evrei 11:17)
pentru că se gândea că Dumnezeu ”poate să îl invieze chiar
și din morți, și la drept vorbind, că înviat din morți l-a primit
înapoi” (Evrei 11:19).
Ceea ce putem învăța de la Avraam și de la Sara
este că niște oameni obișnuiți, cu slăbiciuni, îndoieli
și greșeli pot să fie iertați pe deplin, pot ajunge să se
încreadă în Dumnezeu într-u totul, să experimenteze
minuni, să se bucure de un fiu primit la bătrânețe. Dar nu
doar atât! Avraam ne învață că este posibil să fim gata să îl
returnăm pe ISAACUL nostru Marelui Dătător – indiferent
cât de mulți ani am așteptat după el, oricât de mult timp
am tânjit să-l avem. Pentru noi, Isaacul mult iubit poate fi:
un copil, partenerul / partenera de căsătorie, un părinte,
serviciul, sănătatea, bunăstarea, bunul renume, o locuință,
posesiuni materiale, o realizare, o slujire în biserică chiar,
sau orice altceva ce prețuim mult. Poate fi chiar propria
noastră viață! Orice dar riscă să fie prețuit mai mult decât
Dătătorul, atunci când ne găsim fericirea doar în el, doar în
a-l deține. Privind la Avraam, să ne amintim că Dumnezeu
are tot dreptul să ne ceară înapoi ceea ce ne-a încredințat
pentru o vreme!
Sunt gata să dau înapoi ce mi s-a
încredințat doar pentru o vreme?
Care, sau cine îmi este Isaacul? Ce riscă să fure
primul loc din viața mea? Să mă opresc, să-mi răspund
sincer și să cer Domnului putere să-l dau înapoi dacă
va fi nevoie/ când va fi nevoie. Uneori Domnul îl va cere
definitiv înapoi, dar să nu mă întristez! Oricum darul era
al Lui, și mi-a fost dat doar pentru un timp! Și chiar dacă îl
voi primi înapoi -ca înviat din morți- să nu uit că și această
reprimire va fi tot pentru un timp! Mai prețios ca orice dar
de la Dumnezeu va fi să mă întâlnesc cu Însuși Domnul,
Dătătorul tuturor! Și asta îmi va aduce cea mai mare
bucurie dacă am învățat – pe acest pământ- să Îl cunosc
pe El, să am o părtășie strânsă cu El, să am o încredere
atât de mare în El încât să pot să spune că umblu prin
credință!
Te îndemn să iei chiar acum timpul de care
ai nevoie ca să faci o rugăciune. Predă-l pe Isaacul
tău Domnului, recunoscându-l pe El ca Stăpân deplin.
Pregătește-ți astfel inima, mintea, sufletul și duhul pentru
momentul în care Isaacul nu va mai fi al tău, ci va ajunge
din nou în mâna Domnului. Scriu aceasta pentru că
Dumnezeu mi-a făcut și mie această provocare extrem
de profundă! Nu am cum să-I răspund prin puterile mele…
doar Duhul Sfânt îmi dă puterea, și voința, și înfăptuirea. Și
toată slava este a Lui! Amin.
Daniela Milinceanu