S-a născut iubirea!

Iubirea se aseamănă unui fulg de nea ce îți cade pe obraz și se transformă în lacrimă. Uneori e un fulg de bucurie, alteori de tristețe și de amărăciune. Și de dor…
Din cer se prelingeau steluțe argintii, îmbrăcând copacii golași, acoperișurile țuguiate ale caselor cufundate în beznă și tot ce le ieşea în cale cu un puf ușor de gheață cristalină.
Era o oră târzie, iar pașii omului păreau atât de obosiți. Cu greu își croia drum prin omătul proaspăt cernit, de parcă toată greutatea Pământului ar fi atârnat pe umerii săi.
Dacă povara sufletului s-ar putea aduna așa, ca pe un cântar, în mijlocul unei piețe, Doamne, unde sunt munții, toți munții creați de Tine, să țină balanța în echilibru?
Cu cât se apropia mai mult de casă, cu atât gândurile i se îndepărtau de prezent, pierzându-și urma în negurile întunecate ale trecutului.
Își amintea cu strângere de inimă de acea zi friguroasă de iarnă, care i-a schimbat pentru totdeauna mersul vieții. Războiul izbucnise, spulberând într-o clipită siguranță și liniștea omenirii, de parcă nimic nu mai avea preț, nici viața, nici speranța…o apăsare pe trăgaci și gata!
De-abia împlinise cinci anișori, când o mulțime de soldați înarmați își făcură intrarea în satul lor până atunci pașnic. Din câte putuse să prindă și să înțeleagă din vorbele celor mari, nemții erau „cei răi”, dar de ruși trebuia să te păzești, pentru că devastau totul în calea lor, pustiind cămările și batjocorind femeile…
„Doamne, nu ne lasă pradă vrăjmașului!”, o auzea adesea pe mama sa rugându-se, neștiind la acea vârstă fragedă nici ce e „vrăjmaș” și nici grozăvia războiului.
A venit o zi când tatăl său l-a îmbrățișat și i-a promis că se va întoarce, că nu-i va lăsa pentru multă vreme singuri și să nu fie triști, dragostea din sufletul său va rămâne mereu atât de mare, încât să îl țină aproape de ei, până se va putea întoarce din nou acasă.
„Iar tu, dragul meu, să ai grijă de mama, să fii ascultător și să nu-i ieși din cuvânt. Mă încred în tine și pe amândoi vă încredințez în brațele Tatălui. El să ne păzească pe toți”.
Grea povară aceste vorbe! Îi venea să strige, să se răzvrătească, să se bată cu toți acei vrăjmaşi care îi furau tatăl, ducându-l departe de el, la un război care nu era al lui, un război al nimănui.

S-au scurs zile, au trecut luni, multe și grele, fără vreun semn din partea tatălui. Doar lipsuri, foamete, boală și moarte…

Într-o dimineaţă geroasă, pe la începutul săptămânii, mama îl trimise la părintele din sat după un braț de lemne, pentru că ale lor se terminaseră de multă vreme. În schimbul lor, sărmanul bătrân le cerea ajutor pe lângă casă, vârsta înaintată și sănătatea șubredă nepermițându-i să se gospodărească de unul singur.
Îmbrăcat cu tot ce avea mai gros găsit printre hainele sale și în cap cu o căciulă jerpelită de atâta purtat, tricotată de mâinile pricepute ale mamei, copilul se îndreptă fără tragere de inimă spre parohia satului, unde preotul își avea lăcașul.
În clipa în care punea mâna pe zăvorul înghețat, în spatele său, acolo unde se ghicea conturul casei părintești, o mână vrăjmaşă trăgea de trupul mai mult mort decât viu de spaimă al mamei sale, târându-l ca pe o zdreanță spre capătul grădinii învăluite în tăcere. Doar șoapte, venite parcă de pe altă lume, se făceau auzite de pițigoii zgribuliți pe un vârf de gard și     poate de vântul biciuind nepăsător la tot ce se întâmplă în jurul său:
„Doamne, nu ne lăsa pradă vrăjmașului…”

În clipa în care punea mâna pe zăvorul înghețat, de partea cealaltă a ușii, din mâna blândului preot cădea o Biblie învechită de atâtea căutări și tot atâtea găsiri ale dragostei lui Dumnezeu. O Biblie cădea la podea, încheindu-și rostul pe acest pământ; un suflet se înălța la cer, căutându-și rostul în veșnicii.
În acel moment, copilul a dispărut, făcând loc prematur unui suflet bolnav de dor și de singurătate.
Anii au trecut, războiul s-a sfârșit. În locul tatălui a sosit o depeșă prin care era înștiințat că acesta și-a apărat patria cu onoare, până la ultima suflare…Iar în locul mamei…, doar căciula tricotată de mâinile ei harnice, pe care și-o îndesase peste urechi în dimineața aceea de groază.
Acum era un alt om. Născut din cenușa trecutului, părea tare, stăpân pe el și pe tot ce era în jurul său. Dar sub stratul gros de cenușă, tăciunii trecutului mai ardeau încă, mocnit, arzându-i sufletul, pustiindu-i viața.
Avea o familie iubitoare, pentru care ar fi fost în stare de orice sacrificiu; ajunsese sus de tot pe scara ierarhică, avea pretutindeni un cuvânt de spus ce atârna greu și nimic din ce și-ar fi dorit un pământean nu era de neatins pentru el. Cu toate acestea, un gol imens îl măcina uneori, în nopțile fără de somn, când doar el și        sufletul său pribegeau prin noianul amintirilor…
Câte reproșuri, câtă    mu-strare, zi de zi, noapte de noapte!…Îi mai răsunau încă în urechi vorbele de rămas bun ale tatălui: „Iar tu, dragul meu, să ai grijă de mama…”
Grea povară aceste cuvinte! O povară care îl va apăsa necurmat, până la ultima suflare…

Din văzduh picurau fluturași zglobii de gheață. Dar cine îi lua în seamă? Omul își ducea mai departe pașii, cu gândurile aiurea, până când, în sfârșit, ajunse în fața unei uși impunătoare, fără un zăvor înghețat, desprins din alte vremuri, ci cu o mulțime de butoane sofisticate. Formă un cod la fel de sofisticat și ușa se deschise, primitoare, înghițind odată cu pașii înzăpeziţi și toate grijile purtate de ei.

La celălalt capăt al orașului, într-un cartier mărginaș, se găsea o clădire imensă, ce cunoscuse vremuri mai bune cândva. În spatele geamurilor aburite se mai zărea, ici și colo, câte o luminiță uitată de ceas și de vreme, licărind deasupra unor mâini dornice de a duce la bun sfârșit cine știe ce treabă ce nu îngăduia amânare până la sosirea marii sărbători.
O soră medicală împărțea ultimele tablete și își luă rămas bun de la ultimii pacienți, înainte de a stinge lumina pentru orele ce vor veni, aducând cu ele somnul și, pentru mulți din ei, uitarea…
-„Buni Ileana, cum stați cu tricotatul?” o întrebă tânăra asistentă pe bătrânica aplecată deasupra unui morman de căciuliţe, toate de aceeași culoare, toate de același model și toate având aceeași măsură.
-„Draga bunei, oleacă dacă mai aștepți cu leacurile matale, și gata-s!”

În bezna lăsată acum peste încăperea luminată doar de un firicel de lună ivit de după crengile pleșuve ale copacilor, o pereche de genunchi mâncați de vreme și de rugăciune se închinau în fata cerului: „Doamne, Îți mulțumesc pentru că m-ai ajutat să duc la bun sfârșit ceea ce mi-a stat pe suflet. Tu știi care e dorul meu. Tu știi ce îmi doresc…Nu voi înceta nici o clipă să mă încred în Tine, așa cum nu voi înceta nici o clipă să Te iubesc”.

Era ajunul sărbătorii Nașterii Domnului. Un băieţel de vreo cinci anișori, cocoțat pe scenă, încheia programul, recitând poezia învăţată cu atâta sârg zile de-a rândul. Spiritul sărbătorii cuprinsese întreaga adunare; mici și mari își împărtăşeau bucuriile, făceau schimb de daruri, povesteau aprins despre ce vor face până la venirea noului an.
-„Tati, acum te rog eu mult, hai să mergem la buni Ileana; mi-a promis un cadou special. Știi, noi copiii din grădiniţă am fost de multe ori acolo unde sunt adunați toți bunicii fără nepoți. Le-am dus flori, iar ei ne-au spus povești…În seara aceasta TREBUIE să o văd pe bunica Ileana!”
Pentru că nu voia cu nici un chip să stârpească fericirea copilului, și pentru că, fără să înțeleagă de ce, dorea să o cunoască pe această bunicuță enigmatică ce reușise să cucerească inima fiului său, se lăsa înduplecat.

În clipa în care punea mâna pe zăvorul înghețat, de partea cealaltă a ușii, o inimă fierbinte își înălța rugăciunea spre ceruri:
„Ascultă-mi rugăciunea,
Doamne, și pleacă-Ţi urechea la strigătele mele. Nu tăcea în faţa lacrimilor mele!” (Psalmul 39:12).
Copilul dădu buzna, umplând cu veselia sa întreaga încăpere: „Buni Ileana, buni Ileana, am sosit!”
O îmbrățișare strânsă le înăbuși suflarea amândurora, iar apoi, mai potoliți și oarecum conștienți de importanta situației, se dădură amândoi la o parte, lăsând între ei un gol, un petic de suflet neocupat, dar de mult rezervat. Așa ca și cum ai ști că trebuie să vină primăvara şi te pregătești pentru ea. Sau de venirea lui Isus…Un loc sfânt în sufletul tău, doar de cineva foarte special ocupat…
O mână mică de copil, dornică de a-și primi cadoul mult așteptat – o căciuliţă de lână, tricotată de mâini îndemânatice se întinse spre IUBIRE…
O mână puternică de bărbat, trecută prin vâltoarea vieții pline de așteptări și dezamăgiri, de încercări și dureri, dar mereu încrezătoare în Dumnezeu, se  întinse spre IUBIRE…
O mână îmbătrânită de vreme și de amar, de singurătate și de dor, însă niciodată căzută sub îndoială, se întinse spre IUBIRE…

„Unde este Împăratul de curând născut al Iudeilor? Fiindcă I-am văzut steaua de la Răsărit, și am venit să ne închinăm Lui”. (Matei 2:2).

Pentru că sufletul nostru caută neîncetat iubirea, a trebuit să se nască însăși IUBIREA – PRUNCUL ISUS.

 Lidia Florian