SCRIEȚI CU INIMĂ

Interviu cu fratele Valentin Popovici

Bine ați venit la Viena!

Valentin Popovici: Mulțumesc lui Dumnezeu pentru căldura dragostei pe care o simt aici în biserica Elim din Viena și pretutindeni unde am fost în străinătate. Fanfara cu care suntem aici în călătorie încheie la Viena turneul de trei săptămâni în Italia, în Austria și în Cehia – Praga.

Vă rog să vă prezentați.

Valentin Popovici: Sunt născut în familia lui Alexa Popovici care a fost un om a lui Dumnezeu. L-am cunoscut în familie, l-am cunoscut fiind la amvon, l-am cunoscut ca și colegi în lucrarea de slujire. Dumnezeu mi-a dat un har rar ca să fiu un fiu al său. În 1967 am plecat din România. În vremea aceea se pleca greu datorită prieteniei pe care o avea familia Popovici cu familia Wurmbrand. Cu un an și jumătate înainte, Richard Wurmbrand și Bințea ieșiseră din țară, răscumpărați cu vreo 10000 de dolari de Organizația biblică Suedeză. Fratele Richard când a plecat i-a promis fratelui Alexa: „Am să te răscumpăr și pe tine.” Și așa s-a întâmplat că în 1967 am fost răscumpărați cu 5000 de dolari. Felul de răscumpărare era foarte straniu. Am primit cecul, așa cum și Richard Wurmbrand primise cecul, și apoi am mers la Banca Națională și i-am donat statului și statul ne-a dat pașapoartele. Așa s-a întâmplat că în august 1967 am ieșit din România 5 persoane: tata, mama, eu și încă un frate și o soră.

Ajunși în America, ce ați făcut acolo?

Valentin Popovici: Prima dată am ajuns în Viena. Primul stop în libertate l-am făcut în Viena. Aici îmi aduc aminte că tata își pișca pielea la palmă să vadă e realitate, e vis sau e cu adevărat în Viena, e liber. În America am ajuns la Chicago și am locuit acolo. Chiar în anul 1967 am început emisiunile la Radio. La Crăciunul din 1967 am trimis un program scurt de 15 minute la Europa Liberă. Nu știam dacă va fi transmis sau nu, l-am trimis prin credință și cu rugăciune, ca apoi să aflăm din România că ne-au auzit și se bucură. Și atunci s-a născut dorința să transmitem mai des emisiuni la radio. Ne oprisem mai întâi la Hodoroabă în Paris. Am început prin Monte Carlo, apoi și la alte stații de radio care ne-au primit emisiunile și le transmiteau regulat. Lucrarea mare pe care am avut-o atunci în anii aceea a fost transmiterea de emisiuni la radio. Iar în 1970 s-a deschis Biserica Baptistă din Chicago. Pe vremea aceea nu era nici o biserică română, erau doar două biserici ortodoxe Sfânta Maria și Nașterea Domnului. Erau destul de mulți români în Chicago, dar nu erau cuprinși într-o comunitate.

Cum ați început Biserica din America?

Valentin Popovici: Fratele Pit Popovici și Alexa Popovici au început împreună biserica română din Chicago. Și cu fratele Ștefan Talpeș au început lucrarea. Eram toți împreună baptiști și penticostali fără nicio diferență de doctrină. Mai târziu când au venit mai mulți frați din România, s-au desprins dintre noi câteva familii de penticostali. Fratele Ștefan Iștfan și fratele Strizu [și eu] eram împreună la adunare. Biserica a crescut pentru că emigrația din vremea aceea creștea. A urmat apoi președinția lui James Earl Carter; datorită politicii sau accentului pe care îl punea pe drepturile omului, [și pentru că] România avea nevoie de clauza favorizată pentru înlesniri comerciale, dădea drumul la mulți să plece din România mai ales cei care aveau rude în SUA. Astfel biserica a crescut vertiginos, frumos, puternic astfel încât comunitățile românești de pretutindeni s-au înmulțit.

Care este diferența dintre biserica din SUA și cea din România?

Valentin Popovici: Nu am fost din anul 1967 în România, până în 1996 când am avut ocazia să vizitez bisericile din Arad, Hunedoara, București și alte locuri. Bisericile din străinătate își păstrează formatul bisericilor din țară. Au fost păzite de anumite influențe care au ajuns în România, deși în muzică se pot deosebi influențe străine, dar acceptăm că au intrat cântările noi. În anii 70 am tradus 4 broșuri cu Imnurile credinței, cântări noi de la frații americani. Știu că au pătruns în țară repede pentru că era o sete după ceva nou, ne-am bucurat că Dumnezeu ne-a folosit și în privința aceasta. Bisericile românești care sunt acum în America de orice nuanță evanghelică au un numitor comun și anume muzica este la loc de cinste, iar predicatorii au talent în vestirea Evangheliei. De asemeni sunt mulți tineri în bisericile românești din America.

De ce este muzica la loc de cinste și nu Cuvântul?

Valentin Popovici: Nu se poate ca muzica și Cuvântul să nu fie împreună, dacă n-ar fi Cuvântul degeaba ar fi muzica. Muzica are un mesaj, dar Cuvântul vestit trebuie să fie la loc de cinste, la înălțime. Sunt cele trei dimensiuni ale închinării pe care le avem noi: rugăciunea, cântarea și vestirea Evangheliei. Biserica trebuie să aibă muzică și Cuvânt. Dacă nu este rugăciune nu este închinare, dacă nu este cântare înseamnă că nu ne exprimăm dorințele și taina sufletului, iar dacă nu este vestirea Evangheliei nu este ascultarea Cuvântului. În aceste domenii trebuie să avem o balanță bună și sănătoasă la toate serviciile noastre divine.

Scrieți cărți. Care este cea mai specială carte pentru dumneavoastră?

Valentin Popovici: De scris am scris mai puțin. Cartea care conține 6 volume mici, intitulată Miere și migdale. Mi-ajunsese durerea prea mare și am zis trebuie să scriu ceva. Dacă e numai migdale și amărăciune, nu merge! Și Iacov când îi trimite lui Faraon un dar prin fii săi, i-a trimis de toate și miere și nuci și migdale, dar nu numai amărăciune ci și ceva dulce. Și atunci am pus titlul acesta. Nu știu dacă am reușit să scriu prea multă miere, dar știu că am plâns și am scris migdale multe.

Dintre cărți este una care mi-a format caracterul. Știu că am primit-o în țară. Cea mai specială carte este Puterea rugăciunii de Ten Bownz, o carte deosebită. Am citit-o, am gustat-o și o savurez. Aș spune, toți tinerii de astăzi, pe lângă alte cărți de formare a caracterului ar trebui să citească și cartea aceasta.

Un mesaj pentru revista Apa Vieții.

Valentin Popovici: Păstrați apa curată! Apa să fie din IZVORUL curat al apelor vii. Este o revistă care leagă comunitatea română din Austria.
Scopul revistei să fie Numele Domnului astfel încât să fie înălțat mai presus de orice nume! Scrieți nu cu mintea, scrieți cu inimă, scrieți nu cu creionul, ci scrieți cu inimă. Scrieți în așa fel, ce scrieți să ajungă la inima oamenilor, pentru că atunci Duhul Domnului poate lucra în mod deosebit. E vremea trezirii.

Dumnezeu să vă folosească din plin!

Gabriela Bujdei