ȘI TOTUȘI A ÎNVIAT HRISTOS!

Crezul creștin e luat în
derâdere de către lumea seculară
la ordinea zilei. Evenimentul învierii
lui Isus Hristos este unul dintre cele
mai controversate puncte. Fiind de
domeniul supranaturalului, lumea laică îl
plasează în sfera miturilor. Evangheliile
însă rezervă mult spațiu săptămânii
patimilor, crucificării, învierii și timpului
până la înălțarea la cer. Transpus în
calendarul zilelor noastre vorbim de
timpul dintre 29 martie și 15 mai a
anului 33 după Hristos. Aceste 47 de
zile reprezintă 4% din timpul misiunii
lui Hristos și sunt povestite în 33% din
versetele evangheliilor. Faptul acesta
exprimă clar importanța morții, învierii și
înălțării lui Isus precum atestă și Pavel:
„Și, dacă n-a înviat Hristos, credința
voastră este zadarnică, voi sunteți încă
în păcatele voastre” (1 Cor. 15:17).
Înainte de a contesta învierea,
din perspectiva seculară se pune în
dubiu credibilitatea celor patru evanghelii
raportat la autorii și conținutul lor.
Evangheliile au fost scrise de un fost
vameș, un tânăr din preajma lui Petru,
un asociat al lui Pavel și un ucenic din
cercul restrâns al lui Isus. Nu au fost
teologi și nu au scris dintr-o necesitate
profesională. Nu au avut beneficii
de pe urma scrierilor, din contră. Nu
au omis detalii complicate. În ciuda
faptului că doar doi dintre evangheliști
au fost martori oculari, vedem o
congruență uimitoare între texte, fără
ca acestea să fie plagiate. Majoritatea
aparentelor contradicții se dizolvă
la o analiză detaliată, ținând cont de
stilul antichității de a reda istoria.
Acestea se leagă de zone, nume și
ortografie și nu de elemente esențiale
ale creștinismului. În final, oamenii de
știință, creștini și necreștini deopotrivă,
crezând sau necrezând conținutul,
atestă că Noul Testament este scrierea
antică cu cea mai mare rată de
exactitate în privința transmisiei până în
timpurile noastre.
Controversa asupra învierii
începe cu negarea morții lui Isus.
Medical vorbind, tortura lui Isus a
început cu o bătaie atât de cruntă

încât, pe lângă durerile neimaginabile ale cărnii
frânte până la șira spinării, Isus a intrat într-o stare
de șoc din cauza pierderii de sânge. Cedarea pe
drum spre locul crucificării, setea, și apa care a
țâșnit din rana suliței atestă medical acest lucru.
După ce a suferit zdrobirea nervilor, mâinilor și a
picioarelor prin piroane, a fost atârnat pe cruce,
ceea ce i-a dislocat umerii prin întindere. Pus în
acea postură, respiratul a devenit foarte dificil,
pentru că, pentru a respira trebuia să se susțină
în picioarele pironite. În final i-a slăbit puterea
de a respira, inima a început să îi bată eratic, și a
murit din stop cardiac. Bătăile inimii i-au dat și Lui
certitudinea că este în pragul morții și cu ultima
forță rămasă și-a încredințat duhul în mâinile
Tatălui. Chiar și lumea seculară recunoaște că din
punct de vedere medical Isus a murit pe cruce. Ce
L-a determinat să îndure o astfel de moarte are un
singură denumire: dragoste!

Mormântul găsit gol este un alt punct
central de discordie în tematica învierii. Începe cu
înmormântarea de către un iudeu din Sinedriu și
cu inabilitatea gărzilor de a opri evenimentul. Dacă
înmormântarea nu ar fi avut loc, garda nu ar fi
existat și mormântul nu ar fi fost cu adevărat gol,
Sinedriul care l-a condamnat pe Isus la moarte, ar
fi avut destule motive să oprească mișcarea cu
dovezi clare, în loc să pretindă că garda a adormit
în timp ce ucenicii au furat trupul lui Isus. Pe urmă,
dacă evangheliștii ar fi vrut să dea evenimentului o
credibilitate mai mare, nu ar fi numit femeile drept
martore, dat fiind că femeile în timpul acela nu erau
luate în calcul ca martori oculari. Apoi, mormântul
gol, alături de relatările aparițiilor lui Isus de după
înviere apar prea timpuriu în scrierile creștine pentru
a fi mituri dezvoltate mai târziu. Evangheliștii nu și-ar
fi riscat propria viață scriind despre învierea lui Isus
dacă nu ar fi crezut cu adevărat în acest eveniment.
În final, aparițiile lui Isus de după înviere la o mulțime
de oameni, în circumstanțe și locuri diferite, în formă
fizică dar cu abilități supranaturale, descrise cu
minuțiozitate ca să poată fi verificate de către cititorii
contemporani timpului, ne duc la concluzia rațională
că Dumnezeu L-a înviat pe Isus din morți, prin aceasta
atestându-I divinitatea.
Agonia de a trăi într-o lume care îl respinge pe
Isus, indiferent de dovezile existenței și lucrării Sale ar
trebui să trezească în noi același sentiment pe care
l-a exprimat Isus în agonia îndurată pe cruce: „Tată,
iartă-i, căci nu știu ce fac!” (Luca 23:34b). Isus își
începe lucrarea de Mare Preot și Mijlocitor în mijlocul
suferinței, înainte de a simți biruința învierii.
Diana Quiel-Brown

Surse:
Lee Strobel, The case for Christ, Zondervan: 1998
Philip Yancey, The Jesus I never knew, Zondervan: 1995
Craig Blomberg, The historical reliability of the NT Gospels, Credo Courses:
2014
Richard Wurmbrand, Cele șapte cuvinte de pe cruce, Stephanus: 1990