[:ro]Spălarea picioarelor, un act al slujirii[:]

[:ro]Desigur că există multe controverse pe tema spălării picioarelor, ne propunem să relatăm un mod de slujire pe care Domnul Isus l-a săvârșit cu ucenicii înainte de patima Lui. Ca să ai parte cu Do-mnul acceptă slujirea. Când vorbim despre slujire, ne referim la două moduri de slujire: de a sluji și de a accetpa slujirea. Spălarea picioarelor înainte de cină cu ucenicii, pe care Domnul Isus a săvârșit-o nu se poate înțelege ca o faptă bună, pentru că a fost într-un cadru diferit ca loc și timp. Iar scopul nu a fost cel obișnuit, ci acesta constituia un act simbolic și un exemplu de slujire.

Spălarea picioarelor în Vechiul Testament

Textul acesta din Ioan 13 cu privire la spălarea picioarelor este greu de înțeles dacă nu privim în urmă la lumea antică, la obiceiurile și scopul cu care acestea se făcea. De mare ajutor în a elucida acest simbol din Ioan ne este să privim în urmă și la modul în care popoarele greco-romane, practicau spălarea picioarelor. Nu vrem să intrăm în amănunte despre această practică a mai multor popoare, deoarece ar fi o temă foarte largă, iar scopul nostru nu ar fi acesta. Totuși amintim câteva contexte a spălării picioarelor din perioada Vechiului Testament și a iudaismului timpuriu.

În Cartea Exodului 30:17-21, este prezentat un act cultic pentru preoți când mergeau la Sfântul Locaș. Desigur dacă am analiza aceste lucruri amănunțit, am înțelege pericopa Ioanită mult mai bine. La cortul întâlnirii trebuia să fie un lighean de aramă, să fie pus între cortul întâlnirii și altar, ca să își spele mâinile și picioarele Aron și fii lui, care se ocupau de slujba preoțească. Acesta era un act al pregătirii preoților pentru intrarea în locul preasfânt. Este posibil ca spălarea inițială din Exod 29:4 să fi fost valabilă toată viața, deoarece nu o mai găsim repetabilă, afară de mâini și picioare care trebuiau spălate regulat.

Un alt lucru pentru care se făcea spălarea picioarelor, era pentru igiena casnică și comfort (2 Samuel 8:11; Cântarea Cântărilor 5:3). Datorită încălțămintei și prafului din orient, pentru igienă era nevoie de spălarea picioarelor.

Cea mai frecventă metodă de spălare a picioarelor din Vechiul Testament o găsim ca semn de ospitalitate (Geneza 18). Avram are întâlnire cu mesagerii lui Dumnezeu, iar ca semn al ospitalității Avram zice: „Îngăduie să vi se aducă puțină apă ca să vi se spele picioarele”. Un alt exemplu asemănător îl găsim în Geneza 24 când Laban îi oferă apă lui Eleazar și slujitorilor lui ca să li se spele picioarele.

Spălarea picioarelor în Noul Testament

Găsim mai multe texte în Noul Testament care ne spun despre spălarea picioarelor și care nu mai constituie un act cultic de consacrare, ci dovedesc clar motivul slujirii. În Evanghelia după Luca 7:36-50 ne este prezentată o femeie păcătoasă în casa unui fariseu care unge picioarele Domnului Isus, le stropește cu lacrimi, apoi le șterge cu părul capului. Trebuie specificat că această ungere este diferită de cea din Betania relatată în celelalte Evanghelii Matei 26:6-13, Marcu 14:3-9 și Ioan 12:1-8.
Doctorul Luca nu spune despre ungerea din Betania. Putem observa diferențele foarte clare, una se petrece în casa unui fariseu din Galileea, cealaltă are loc la Betania lângă Ierusalim.

În casa fariseului slujește o femeie păcătoasă, în Betania o ucenică. Totodată aceste ungeri se derulează în perioade de timp diferit, așa că anulăm traducerea unor Biblii mai noi care ar sugera, că este una și aceeași lucrare în ambele cazuri. Modul prin care această femeie vrea să slujească, este tocmai faptul că a venit la Isus cu ceva de valoare, munca a 400 de zile. Chiar și astăzi a avea cash plata pentru atâtea zile lucrate ar fi o avere, cu mult mai mult atunci.

Probabil că acest mod de slujire nu a fost programat, pentru că o femeie nu avea voie să-și descopere capul în public. Aceste evenimente au izbucnit spontan, atât plânsul cât și ștergerea picioarelor cu părul capului ei. La fel de impulsiv este faptul că a sărutat mult piciorele lui Isus, iar acest lucru nu are nimic de a face cu dragostea omenească. Femeia aceasta încearcă să slujească lui Isus cu toate resursele, cu toată dragostea prin care s-a manifestat, trecând peste inhibițiile proprii, datorită faptului că Domnul i-a iertat toate păcatele. Din relatarea din Betania în Evanghelia după Ioan, observăm clar că este vorba de slujire, în versetul 2 ni se spune că Marta slujea. Modul în care a acționat Maria, întocmai ca și femeia păcătoasă, a făcut ca cei din jur să rămână uimiți. Iuda a socotit ca o risipă ceea ce Maria a făcut, iar Marta se adresează lui Isus plângându-se că numai ea slujește și se îngrijora. Domnul calmează lucrurile spunând că Maria și-a ales partea cea bună, modul cum ea slujea trecea peste teologia omenească. Slujind în felul acesta arăta o dragoste mult mai mare și se făcea pregătirea în vederea morții și îngropării lui Isus.

Iar în 1 Timotei 5:9 avem semnificația spălării picioarelor ca o îndatorire pentru femeile văduve, care e mai greu de înțeles în sens literal. „Să fi spălat picioarele sfinților”, Pavel îi spune lui Timotei criteriile după care pot fi considerate femeile cu adevărat văduve. Una din condiții este și aceasta care am arătat-o mai sus. Concluzionând rolul spălării picioarelor în Vechiul Testament ca act cultic, de igienizare și de ospitalitate, iar în Noul Testament ca acte ale slujirii. Putem observa că şi aceste femei au datoria de a fi harnice, gospodine, ospitaliere, să facă acte de caritate. Într-un cuvânt, să slujească tuturor, nu să fie autoritare cu sclavi lor, demonstrând chiar și în slujbele cele mai smerite.

Slujirea lui Isus

Dacă în vechime actul spălării picioarelor se oficia de către sclavi și slujitori, în Ioan 13 avem o persoană superioară care spală picioarele ucenicilor. Nu mai avem o altă persoană de rangul Domnului Isus care să facă acest lucru.
Această slujire este o slujire a dragostei Sale față de oameni și de ucenici manifestată prin faptul că S-a coborât până acolo ca să spele picioarele apostolilor. Apoi S-a coborât mai jos, până la cruce și aceasta a fost o slujbă adusă pentru întreaga omenire.
Petru refuză ideea ca Hristos să se umilească în felul acesta. De asemenea omul trebuie să se supună acestui gând, conștientizând faptul că păcatul lumii era și este de așa natură, încât nimeni și sub nici o formă nu-l putea spăla decât umilirea lui Hristos. El, pe care Biblia ni-L prezintă ca fiind Cel mai frumos dintre oameni, ajunge umilit, disprețuit că îți întorceai fața de la El.
Timpul și locul în care se petrece acest act al spălării picioarelor este unul neobișnuit, pe care ucenicii nu îl puteau înțelege. Nu era nici un semn al ospitalității, nici de curăție, pentru că el se petrecea în timpul cinei. Dacă ar fi fost vorba de un ritual din acesta, trebuia să aibă loc înainte de începerea mesei. Diavolul pusese deja în mintea lui Iuda să Îl vândă pe Isus (v.2.). Ucenicii s-au împotrivit unei igienizări din partea Domnului, dar Isus avea în vedere pe Iuda când a spus și „…voi sunteți curați dar nu toți” (v.10), aici observăm deja ceva ascuns. Sigur pornind de la acest subiect se pot spiritualiza multe interpretări, dar vreau să rămân la tema principală, slujirea.
Scopul lui Dumnezeu era mult mai măreț decât cel al lui Iuda. Și-a pus veșmintele la o parte, adică S-a dezbrăcat de veșmintele stăpânului, și luând un ștergar S-a încins cu el luând forma unui rob. Evanghelistul Luca (22:24-27) arată ce se petrecea printre ucenici fără să relateze însă spălarea picioarelor. A fost o neînțelegere cu privire la cine să fie cel mai mare, iar Domnul Isus le-a spus că felul lor de slujire trebuie să fie altfel. Altfel în comparație cu cei ce conduc și stăpânesc. Desigur că cel care stă la masa e mai mare decât cel ce slujește dar „…Eu sunt în mijlocul vostru ca Unul care slujește” (Luca 22:27b).
Modul prin care Isus dorea să slujească ucenicilor și pe care ei nu puteau să-L înțeleagă era încărcat de înțeles spiritual. Atunci când Petru I-a răspuns că niciodată nu-mi vei spăla picioarele (niciodată însemnând în original, niciodată în toată veșnicia), Domnul i-a spus lui Petru că dacă nu îi spală picioarele, nu poate avea părtășie cu El. Fiecare persoană care a intrat în marea familiei a Domnului dorește să aibă părtășie cu Mântuitorul, dar mai mult decât atât să aibă parte cu El, ceea ce înseamnă mult mai mult.
În ultimul verset din cartea lui Daniel, după ce Domnul i-a revelat multe taine profetului, îi spune un cuvânt de încurajare: „iar tu du-te până va veni sfârșitul, tu te vei odihni, și te vei scula odată iarăși în partea ta de moștenire, la sfârșitul zilelor” (Daniel 12:13). Partea ta de moștenire este mult mai mult decât părtășia. Ea aparține de viața veșnică, moștenirea pe care a pregătit-o Dumnezeu celor credincioși.

Slujirea lui Petru

Modul în care Isus ne-a demonstrat slujirea a fost cel al smereniei și umilinței. A sluji nu înseamnă a nu face nimic, ci a te implica, a te smeri, a arăta milă și compasiune chiar pentru omul de jos. Apostolul Pavel când descrie modul său de slujire, care desigur este un exemplu demn de urmat, spune: „Călcați pe urmele mele întrucât eu calc pe urmele lui Hristos” (1 Cor. 11:1). În Fapte 20:12, Pavel arată modul lui de slujire: „am slujit Domnului cu toată smerenia”. În acest text din Ioan 13 avem în față două persoane: pe Isus, mântuitorul, care dorea să le slujească discipolilor și pe Petru care refuză o astfel de slujire din partea lui Hristos.

Origen susține că Petru a fost ultimul din tot șirul de ucenici la care Mântuitorul trebuia să le spele picioarele. Augustin susține că a fost primul. Nu este atât de importantă ordinea în sine, ci mai degrabă conversația pe care Isus a avut-o cu Petru: „ce fac Eu tu nu știi încă, dar îl vei înțelege după aceasta” (Ioan 13:7). Domnul era în postura de profet pentru că El cunoștea mai departe însă Petru nu, de aceea s-a opus. Fapta aceasta a fost un șoc pentru apostolul Petru, care recunoscuse într-o împrejurare că El este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu. Și acum el să accepte slujirea în felul acesta din partea lui Isus? Nu se putea ca un mare stăpân al lumii antice să se dezbrace de haine și să înceapă să spele picioarele slujitorilor.

Această expresie, „nu vei avea parte cu Mine”, o găsim în mai multe texte din Scriptură, atât în N.T. cât și în V.T. (Num. 18:20, Deut. 10:9, Isaia 57:6; Mat. 27:51). Din aceste texte înțelegem că înseamnă a fi părtaș la moștenire. În cazul nostru de față moștenirea dată de Tatăl Fiului este viața veșnică.

McDonald ne sugerează că această expresie, „nu vei avea parte cu Mine”, nu înseamnă neapărat că Petru nu va fi mântuit. Mai degrabă Domnul Isus a lăsat să se înțeleagă că părtășia cu Domnul se poate păstra prin a continua să avem, o acțiune de curățire permanentă în viața noastră și aceasta prin Scripturi. Fără a avea parte de această curățire permanentă, pe care numai Fiul lui Dumnezeu o poate face, slujirea noastră nu este eficientă. Când vorbim de slujire ne referim la cel care slujește și cel care acceptă slujirea. Fiecare lider trebuie să urmeze exemplul Domnului Isus, smerit, încins cu ștergarul, gata să slujească robilor. Dar totodată ne referim la Petru care trebuia să accepte ideea că trebuie să se lase slujit. Într-o comunitate creștină respectiv în Biserică, dacă slujitorul nu coboară în smerenie ca să slujească, iar liderul nu se lasă slujit lucrurile nu merg bine.
Calvin arată că există o învățătură generală conținută în această afirmație. Aceea că toți suntem murdari și avem nevoie de Isus ca să ne curățe. A nu accepta ca El să ne curățe, înseamnă a refuza de a avea parte cu El, un loc în împărăția lui Dumnezeu.

Deși astăzi nu mai au valoare acele ritualuri, legătura frățească și umilința care se pot realiza la spălarea picioarelor vor crește, ne vor duce la părtășie cu Hristos și apoi către slava Crucii și învierii. Domnul îl învață pe apostolul Petru să primească lecția smereniei și slujirea în smerenie. În smerenia autentică este un realism, pe când smerenia falsă este lipsită sau fuge de realitate. Cu alte cuvinte smerenia falsă ne face să înțelegem ceea ce este adevărata smerenie. Pentru că numai adevărata smerenie sau adevărata slujire vor fi încununate de răsplătire. Cu toate că la început Petru nu a înțeles aceste cuvinte ale lui Isus, și a refuzat categoric, observăm în versetul următor (v.9.) o schimbare radicală: „nu numai picioarele dar și mâinile și capul”. Ce l-a determinat pe acest ucenic la o așa schimbare? Este faptul că Isus a condiționat acest simbol: nu vei avea parte cu Mine. Dar mai mult decât atât, Petru a înțeles slujirea și a celui ce slujește și a celui care trebuie să accepte slujirea.

Concluzie

Desigur că textul din Ioan 13 poate reflecta în mai multe direcții, dar doresc să rămân la cel al slujirii și să concluzionez. Domnul Isus le spune ucenicilor: „voi mă numiți „Învățătorul și Domnul”…” (v.13), Învățătorul sau Rabi înseamnă cel care explică în mod corect Sfânta Scriptură și care cunoaște voia lui Dumnezeu. Iar Domnul este cel care are autoritate de la Dumnezeu ca să poruncească. Mântuitorul confirmă acest adevăr „…și bine ziceți, căci sunt”(v.13). Dacă Domnul și Învățătorul a făcut lucrul acesta, ucenicilor li s-a trasat o datorie, să facă și ei la fel, nu numai dacă vor sau sunt disponibili. Datoria lor trebuia să cuprindă dragostea unora față de alții, în forma iertării reciproce, coborând până acolo la a efectua cea mai umilă muncă unii față de alții, spălarea picioarelor. Dacă creștinismul de-a lungul vremurilor ar fi acționat după acest principiu, multe lucruri din cadrul comunității ar fi fost altfel. Modelul cel mai frumos al slujirii în această lume a fost Domnul Isus Hristos și a dovedit-o chiar prin acel act al spălării picioarelor, pe care trebuia să îl facă femeile sau robii. Iar un alt model pe care l-am văzut este Petru, care deși nu a acceptat să fie slujit, după ce Domnul i-a pus în față condiția, acceptă ca Isus să îi spele tot trupul. Dumnezeu ne-a chemat să slujim în smerenie și tot în smerenie să acceptăm să fim slujiți. A avea parte cu El înseamnă a accepta voia Lui, planurile Lui și ascultând de Domnul vom avea parte cu EL în eternitate.

 

Daniel Mariș

[:]